O ipoteză

Demostene Andronescu: Am rămas la Jilava, în condițiile amintite, timp de trei ani. E o durată mare chiar și pentru practica acelor vremuri – fiind o închisoare de tranzit și triere, de regula la Jilava nu rămâneai foarte mult. Lotul meu a fost arestat în ‘52 și a fost judecat abia în ’55, când am fost condamnat la cinci ani de temniță grea.

Ulterior, când am ajuns la Gherla și la Aiud, am avut timp berechet ca să întorc pe toate fețele tărăgănările juridice și procedurile acelea, în marea lor parte absurde, care însă au făcut ca lotul să rămână atât de mult la Jilava. Cred că se ascundea ceva în spatele acelor tărăgănări.

Până la urmă am ajuns la concluzia – fără să am vreo dovadă clară în acest sens, ci doar bazându-mă pe intuiție – că pe linia asta dintre Securitate-Procuratură-Tribunal au existat, totuși, și unii oameni cu minte, cu un dram de umanitate, care, știind sau bănuind că la Pitești se întâmplau chestiuni abominabile, de un sadism ieșit din comun, au amânat condamnările cât au putut, prin proceduri și tot soiul de suplimente de anchete, care sunt convins că nu au adus nimic nou sau relevant la dosar, fiindcă nu mai aveau ce aduce. Cred că așa se poate explica de ce, în toamna lui ‘52, la Jilava am găsit loturi de studenți de la Academia Comercială, de la Drept, de la Filosofie și de la multe alte facultăți ale Universității București. Cu toții stăteau nejudecați de doi-trei ani. Nu erau întemnițați administrativ, nu, fiindcă aveau dosarele în curs de judecare, dar îi luau la tribunal și reveneau cu un supliment de anchetă sau cu o amânare din diverse alte motive. Și rămâneau la Jilava.

Răzvan Gheorghe: Așadar, susțineți că pe traseul urmat de toți deținuții politici (Securitate-Procuratură-Tribunal) au existat, în perioada ‘49-’52, o serie de persoane conștiente și discrete, care s-au folosit de diverse proceduri și de alte chichițe pentru a bloca zeci/sute de studenți la Jilava, în marea închisoare de tranzit, cu scopul de a-i ține departe de atrocitățile pe care capii Securității le-au inițiat și coordonat la Pitești?

Demostene Andronescu: Da, asta cred. Sunt sigur că acești oameni au existat. Așa se poate explica de ce atât de mulți studenți erau ținuți la Jilava în anii în care Experimentul Pitești a dat în clocot. Fiind studenți, odată judecați i-ar fi trimis imediat la Pitești, care era închisoarea de execuție destinată studențimii. Dacă ar fi fost condamnați în perioada ‘49-‘52, cu toții ar fi ajuns marfă pentru Pitești, la reeducare.

Judecările au început dintr-odată, pe la sfârșitul lui ‘53, când devenise clar că barbaria de la Pitești luase sfârșit, așa cum de altfel se terminase și cu reeducarea violentă exportată la Gherla și la Canal. Odată cu prăbușirea grupării Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu s-a terminat și oroarea Piteștiului, pentru mine fiind cât se poate de limpede că cele două evenimente se află într-o relație de cauzalitate. Finalul a fost abrupt și a survenit într-un moment extrem de periculos, când se începuse exportarea reeducării violente prin intermediul grupurilor de reeducați.

Răzvan Gheorghe

(Fragmente din volumul ”Piteștiul de după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud” / Foto: domnul Demostene Andronescu, scriitor, publicist și fost deținut politic pentru 12 ani)