Cavalerismul a murit. A fost ucis de sectarismul politic

Înainte, oamenii politici care erau din partide diferite, atât cei de la putere, cât şi cei din opoziţie, aveau buna cuviinţă şi educaţie de a-şi da mâna şi de a colabora pe subiecte de interes comun chiar dacă ideologic erau inamici.

Mai mult decât atât, aveau cavalerismul de a recunoaşte atunci când oponentul politic face ceva bun, susţinând iniţiativele insolite ale puterii sau opoziţiei, după caz, recunoscând meritele preopinenţilor prin formule graţioase: „Salutăm idea domnilor colegi…” sau „Mulțumim colegilor de pe băncile puterii/opoziției pentru ocaziunea desăvârșită de a înainta binele ce se săvârșește pentru poporul nostru.” etc. Astfel de formule s-au regăsit în Parlamentul nostru, sub diverse forme, inclusiv în anii ’90.

Nimic nu ajută un popor mai mult în viața sa politică decât acei oameni care, având cultura dialogului și a respectului, sunt capabili să se mențină pe stânca demnității și să nu coboare în băltoaca injuriilor, a invectivelor, a lozincilor ieftine, a mesajelor panicarde, a comportamentelor infantile și a propagandei de partid.

În perioada 1906-1910, cât timp a fost deputat în Dieta (Parlamentul) de la Budapesta, Iuliu Maniu și-a făcut și prieteni, și dușmani. În ciuda opoziției constante a guvernului maghiar față de propunerile și amendamentele sale, a reușit să popularizeze în rândul colegilor maghiar mai liberali idei legate de promovare pieței libere, restrângerea constrângerilor guvernamentale în economie, reducerea taxelor și impozitelor în perioade de criză și reducerea cheltuielilor publice.

Ce îi enerva cel mai mult pe guvernanții maghiari era calmul său ardelenesc, care emana siguranță și credibilitate. Care convingea chiar și din deputații puterii. Și tot ceea ce puteau să zică împotriva lui era că este „iredentist român”, însă de cele mai multe ori doar îi ignorau interpelările și îi respingeau amendamentele.

Adică oamenii puterii aveau o anumită civilitate care nu îi lăsa să îi facă albie de porci pe deputații opoziției și atacau doar pe clivaje reale (doctrinare, ideologice) respectiv etnice (specifice epocii și contextului). Dar nu îndrăzneau să zică că binele propus de Maniu, care ajuta și maghiarii de rând, ar fi fost o idee proastă doar pentru că vine din partea unui român, de frica ca alți deputați maghiari să nu îi sară în apărare.

În trecut, clivajele erau reale. În prezent, sunt mai mult imaginate, sugerate sau create artificial. Avem un popor român – A și un popor român – B, pleava și elita, docenții vs. muncitorii de jos, bugetari vs. cei din privat și așa mai departe, de parcă nu am fi un singur popor ci o infinitate de popoare suprapuse cu interese contrare, care se luptă pe viață și pe moarte. O divizare stupidă, care ne va aduce dispariția ca popor, și care se reflectă perfect în starea clasei politice.

Astăzi, puterea înjură opoziția în toate felurile și o demonizează pe bani publici, ca mai apoi să o acuze că nu colaborează. Ceea ce nu aduce niciun beneficiu alegătorilor, doar opoziției care crește în sondaje.

La fel, „apărătorii națiunii române” de astăzi, opoziția, urlă ca niște saltimbanci cu fiecare ocazie, dar nu vin cu propuneri concrete, bine fundamentate, prezentate cu seriozitate și calm, care să cucerească din parlamentarii puterii. Parcă fac orice ca să fie înjurați și atacați, ca să urce în sondaje, dar nu reprezentare reală.

După următoarele alegeri, rolurile se inversează. Și o luăm de la capăt.

Pentru că (1) nu îi mai verifică nimeni pe parlamentari – ce fac în mod concret pentru cei 10.000 euro / lună pe care îi primesc, (2) nu îi trage nimeni la răspundere – cum și de ce au risipit timpul, banii și speranțele noastre și, mai ales, (3) nu le mai cere nimeni să aibă tact politic și abilitatea de a promova anumite proiecte, chiar fiind în opoziție. Nu le mai cere nimeni să fie credibili, să fie maturi, să fie serioși, să negocieze în mod serios. Susținătorii partidelor au ajuns să ceară numai pâine și circ, live-uri, atacuri constante și glume la adresa puterii/opoziției, meme-uri și sânge politic. Oamenii de rând s-au raliat ca niște suporteri fanatici în spatele „echipei politice” pe care o susțin, în loc să condiționeze votul și susținerea lor de acțiuni concrete și anumite standarde morale, profesionale etc.

În egală măsură, politicienii au oferit circ și simt presiunea publicului să livreze circ, în acest cerc vicios al sectarismului.

Cerc pe care nu îl vom putea rupe decât noi, alegătorii.

Nu le mai cere nimeni oamenilor politici de astăzi să dea mâna cu reprezentanții altei națiuni care are interese politice contrare națiunii noastre, ci să-și dea mâna ei între ei, români cu români!

Dacă vrem să nu ne divizăm ca națiune și să devenim mai irelevanți decât suntem, asta dacă nu ajungem, chiar, Doamne ferește!, să dispărem din istorie, atunci este timpul să renunțăm la sectarism și să ne întoarcem la cavalerism!

Silvian Emanuel Man