Să nu ne uităm mortii, dar să rămânem oameni

Nu cu mult timp în urmă, un onorabil istoric român (căruia din motive lesne de înțeles, nu-i voi da numele), mi-a mărturisit că este convins de faptul că, în eventualitatea unei repetări a momentului 30 august 1940 în Ardeal, maghiarii de acolo vor avea reacții de ură maximă la adresa etnicilor români. Respectivul confrate de breaslă locuiește chiar în Transilvania și ca argument suplimentar mi-a oferit faptul că în general, maghiarii ardeleni cultivă un izolaționism cvasitotal față de etnicii români, astfel încât, se poate vorbi aproape despre o societate maghiară ardeleană paralelă cu societatea românească. Pe 30 august se vor împlini 85 de ani de la intrarea Ardealului de Nord în componența Ungariei, cu concursul decisiv (atunci), al Germaniei și Italiei. Dacă citești documentele epocii nu vei putea simți niciun fel de simpatie față de maghiari. Dimpotrivă! Atrocitățile săvârșite de armatele maghiare prezente în Transilvania atunci , au generat moartea a aproape 1000 de etnici români. Nușfalău, Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Band, Grebeniș, Oroiu, Sărmașu, Tărian, Prundu Bârgăului, Moisei, etc- sunt numele unor localități de care se leagă povești înfricoșătoare. Femei, copii și bătrâni masacrați , incendiați, case distruse, violențe și batjocoriri teribile, doar pentru că respectivii aparțineau etniei românești. Multe biserici ortodoxe (mai ales ridicate în Secuime, în perioada interbelică a României Mari), au fost făcute una cu pământul, atât de către unitățile militare venite din Ungaria, cât și de către localnici maghiari, care doreau să șteargă pentru totdeauna de acolo, până și amintirea „valahilor puturoși”. Preoți ortodocși bătuți cu bestialitate, omorâți în chinuri groaznice (cazul protopopului Aurel Munteanu de la Huedin, de pildă), sau alungați peste graniță, obligați a-și părăsi locurile natale. Faptele nu pot fi negate, existând o mulțime de documente date publicității, în acest sens. Le recunosc până și istoricii din Ungaria. Când am aflat pentru prima dată despre toate acestea, aveam 18 ani și am simțit că mi se face rău. După care, primul gând a fost acela de a căuta cu orice preț un etnic maghiar, pentru a-mi revărsa furia asupra lui, indiferent de consecințe. Această stare de spirit m-a stăpânit o vreme. Mai târziu, am început să mă documentez și am aflat și despre masacrele săvârșite de ai noștri împotriva maghiarilor la 1848-1849 (Zlatna, Aiud, Sângătin, Geoagiu, Bucerdea Vînoasă, Hațeg., Criscior, Brad, etc) și după Primul Război Mondial (Tărcaia, Grădinari) și în 1944 (Remetea, Ginta, Aita Seacă, etc). Am aflat și despre lagărul de la Feldioara, unde au murit de inaniție câteva sute de prizonieri maghiari, alții fiind livrați trupelor sovietice și luând drumul imensității URSS, de unde mulți nu s-au mai întors niciodată acasă. Ura naște ură. Pentru români, 1 decembrie 1918, a fost un moment astral. Pentru maghiari, același lucru se poate spune, despre 30 august 1940. Ardealul a generat întotdeauna pasiuni și interese, adversități și emoții colective, dar cel mai trist este faptul că au murit oameni nevinovați, indiferent de etnia lor. Ruptura între români și maghiari s-a produs odată cu războiul civil din Ardealul anilor 1848-1849. Istoria ne oferă însă și exemple în care cele două etnii s-au solidarizat, mai ales în paradigma luptei antiotomane. Oamenii obișnuiți nu s-au urât și nu s-au agresat reciproc, până în clipa în care otrava politicii și a intereselor celor mari, a fost infuzată în mediile celor mici și onești. Ca român, ce-ar trebui să fac astăzi? Să-i urăsc ostentativ pe maghiari, pentru a-mi răzbuna compatrioții uciși atunci, de către înaintașii lor? Nu am reușit niciodată să urăsc pe cineva, chiar dacă aș fi dorit-o. Mi-a fost în cele din urmă rușine și mi-am dat seama că o asemenea atitudine este o aberație. Nu putem să facem altceva (români și maghiari), decât să ne cunoaștem reciproc istoria, să ne-o asumăm și să admitem că nimeni nu deține monopolul adevărului și al dreptății. Trebuie să învățăm să ne respectăm și să comunicăm, pentru că altă cale nu avem. Cei de azi, nu au nicio vină pentru păcatele strămoșilor. Este valabil și pentru maghiari și pentru români. Omenește nu-i ușor să treci peste prejudecăți, suferințe istorice, frustrări, dar nu e imposibil. Cunosc o grămadă de maghiari care au un caracter excepțional. Oameni de mare probitate și cu un suflet mare. Cum aș putea să-i urăsc? Cum aș putea să urăsc un întreg popor? Sufăr pentru cei din neamul meu care au fost martirizați, dar nu voi putea niciodată să doresc răul unui om, chiar dacă vorbește altă limbă, decât a mea. Așadar, să ne plângem fiecare morții dragi, să nu-i uităm niciodată, dar să încercăm să rămânem oameni, față de toți semenii noștri. Asemenea date istorice ar trebui să ne îndemne la meditație, autoanaliză și dorința sinceră de a face bine, celor din jurul nostru. Restul e propagandă….

Cristian Săndache