Iubirea – cea mai dulce-amară dilemă!

Motto: Modestia șade bine tânărului.

(Plaut – Asinaria)

Bine ar fi ca omul să trăiască două tinereți și două bătrâneți.

Spun aceasta, având dinaintea ochilor mei acele vremi trecute, pline de limpezimi neuronico-lirice, suave, aș putea zice, când, după Revoluția din 1989, l-am cunoscut pe un tânăr intelectual ce m-a surprins acolo, la Serviciul Pașapoarte Vâlcea, prin acea căldură firească, specifică spațiului mediteranean, remarcabilă de departe, în care m-am revăzut pe mine, fiul de țăran obișnuit cu apăsarea vieții de zi cu zi, dar care, prin agerimea privirii sale dădea prea bine de înțeles că el era perfect conștient de un lucru: viața e unică și tocmai de aceea ea trebuie trăită cu grijă, cu respect față de cel ce e alăturea de tine, de vreme ce nesfârșita boltă albastră ne-ncape pe toți.

Iar de aici, desigur, curge acea iubire de oameni, de grijile și zbaterile lor, niciunul din noi nefiind luat de vântul pierzării și aruncat în brațele infinitului, rupt de rădăcinile fraților săi, rămași să țipe de durere, de dor!

Acel tânăr da pașapoarte nu doar pentru spațiile altor Neamuri, ci, prin comportamentul său feciorelnic, sfios și prin inteligența luminii suave a ochilor meridionali, iată-l, acum, prietenul meu, rezemați amândoi de același cer, căci Mihai Călugărițoiu (cel despre care vorbesc) este, ca și mine, fiu de țărani viguroși (dumnealui din Șușanii Drăgășanilor lui Gib Mihăescu), care devenise dascăl, știind prea bine să „citească” oamenii, asemeni personajului Nelu lu᾽ Drugă, care spunea: „Ce știți voi?!: „De la o vreme, Marin e într-o altă lume, iar Nelu, deși nu-l întrebă nimeni, văzând zarva celorlalți, își spune în sine lui: „Ce știți voi?!” (p. 7 – din povestirea Învățăturile lu᾽ Mari a lu᾽ Drugă, către fiul său, Nelu), cuvinte ce ne aduc aminte de Ilie Moromete al lui Marin Preda, din romanul Moromeții.

Cartea aceasta, a Domnului Mihai Călugărițoiu (care este a douăsprezecea), intitulată Dilema și alte povestiri (Editura „Fântâna lui Manole”, Golești-Vâlcea, 2025, cu Postfața semnată de Lucia-Cosmina Vlad), îmi aduce aminte de volumul (de debut) de proză scurtă, Întâlnirea din pământuri – carte a altui învățător ridicat din aluatul fraged, dar viguros al țărănimii dinspre spațiile însoritei Valahii de odinioară, și anume acel inconfundabil cunoscător al țăranului român, amintitul Marin Preda, cel care, se pare, e „temelia culturală” a autorului de față, iar acest lucru dovedește că, așa cum spunea inegalabilul Eminescu: „Temelia unui stat e munca, ci nu legile!” sau: „Bogăția unui popor nu stă în banii ei, ci în muncă”, și este firesc, deoarece numai prin muncă te înnobilezi: „Oamenii gospodari și înstăriți, cu pregătire și slujbe bune și bine plătite în administrația locală, știuți în localitate, comunicativi și prietenoși, cu o sferă largă de cunoștințe și prieteni, doreau ca nunta fiicei lor să fie apreciată, dacă nu cea mai frumoasă, de pe valea acestui râu sau, măcar, în comunitățile învecinate, deoarece Mirele era din localitatea alăturată” (p. 44 – din povestirea Acatistul).

De al Marin Preda pornind, vedem lumea satului Șușani, din umbra celebrelor podgorii drăgășenene, în toate ipostazele sale, mai precis, țăranul din această lume, veșnic preocupat de grijile zilei și, evident, ale neamului său (vezi povestirile: Angajamentul, Caprele, Bronzul, Poza, Frumosul, Oul și bomboana, Buletinul ș.a.), fiind impresionat de dârzenia unui copil de țăran din povestirea Buletinul: „Am plecat, din nou spre București. Într-un sat, n-am mai rezistat și, plângând, m-am oprit în fața unei porți, am început să strig. A ieșit proprietarul care n-a apucat să mă întrebe ceva, pentru că, printre lacrimi, i-am spus: „- Mi-e foame!” (p. 57 – Buletinul).

E terifiant! Brusc am fost conectat la aceeași privire a tânărului dascăl de la Pașapoarte, de după Revoluție.

Așadar, privindu-l pe autorul de față, am imaginea umbrei mele și a tatălui meu, dulgherul Gheorghe, din satul Surpate, încât aș putea spune, cu aleasă bucurie, că, da, n-am fost, nu sunt și nu voi fi singur la părinții mei, ci voi avea un frate, nu doar de respirație țărănească, dar, mai cu seamă, de trăire, în lirism și în proză; că „dilema” noastră nu-i cea promovată de „iluștrii urbei” (care spun, cu superioritate convulsivă, că noi, „ruralii”, „am scos capul prin acoperișul provinciei”), ci, surprinzător, e tocmai „perla coroanei” cărții de față.

Dilema e o povestire densă, peste care bate un vânt de tristețe. Ea poate deveni, prin extensie, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale literaturii noastre post-revoluționare, în care firea umană (în special cea feminină, Beatrice – personajul central al povestirii) e surprinsă, prin varietatea trăirilor, în aproape toate ipostazele și a vibrațiilor sufletești, unduitoare, am putea spune, între Rai și Infern, așa cum, de altminteri, cred că e fiecare dintre noi, mai ales în „vremea tinereții absolute”: frumusețe hieratică, frăgezime de inimă, tresărire sanguină, cu mozaicate irizări de ah! și vai!, fulgurante, cu erotism debordant (demență erotică?!), excepțional tratate, în care erotismul vulcanic atinge extazul: „Respirațiile lor se accentuară și începură să se dezbrace reciproc, sărutându-se, pe unde apucau, dorindu-se reciproc, cum greu s-ar putea descrie. Înlănțuiți, ca unul, se iubiră îndelung. Fără să se grăbească, Sofian se întrecu pe sine. O iubi, schimbând ritmul, făcând pauze, sărutând-o în zonele erogene, mângâindu-i sânii, coapsele și fesele tari. La rândul ei, Beatrice îi răspunse activ, participând la jocul erotic și nu se grăbi cu orgasmul. Jocul continuă până când, parcă înțeleși, amândoi se eliberară, concomitent, de energia acumulată, strângându-se și mai tare în brațe, trupurile lor mulțumindu-și reciproc pentru această trăire inefabilă” (pp. 83-84, Dilema).

Beatrice nu e, totuși, simbolul perfidiei și al desfrânării erotice, așa cum ar fi, să zicem, Dalila (cea din Vechiul Testament, care, tăindu-i patru șuvițe de păr, i-a luat toată puterea-i herculiană a lui Samson, lăsându-l pradă ușoară vrășmașilor filisteni), ci, mai degrabă, ne amintește de frumoasa, senzuala și dulcea, dar și diabolic-hieratica Laura de Noves a lui Petrarca, în sensul că acest personaj feminin atrage, în primul rând, prin sinceritatea emoției erotice, prin armonia trupească (întâlnite, sculptural, la Praxiteles, mai cu seamă, în „epoca lui Pericle”, din Antica Eladă.

Deși poartă „amprenta” elenă – Sofian (de la sofia – înțelepciune în limba greacă), iubitul lui Beatrice pare, mai degrabă, un poet ori un pictor naiv, atins de explozii florale și coloristice de fragede vitralii, curgând, parcă, din unduitoarele catedrale ale lui Gaudi.

E, într-adevăr, o pereche perfectă, ce pare a sta la temelia unei utopice lumi, dar prea repede trecătoarea clipită de vreme ce ni s-a dat, își încheie ciclul cosmic erotic-astral, și în această frumoasă și captivantă povestire. Finalul este de un apocalism pur contemporan, devenit mariaj de sezon estival.

Totul, însă, reverberează asupra părinților acestui „snop erotic de spice de grâu”, autorul dându-ne de înțeles că viața curge mai departe, asemenea talazelor, chiar dacă acestea, mai totdeauna, se sparg de țărmuri, reîntorcându-se-n noianul de ape, respectiv de imense trăiri erotice.

De-o fi bine, ori rău, doar Bunul Dumnezeu poate să știe, dar un lucru e cert (spre a-l cita pe Dan Barbilian): „Noi, absolut toți, suntem la mijloc de bine și rău!”

Finalul ne aduce aminte de versurile eminesciene: „Vezi, rândunelele se duc, / se scutur᾽ frunzele de nuc, / se așază bruma peste vii… / De ce nu vii, de ce nu vii?!”, sentiment ce m-a-ncercat, recunosc, și pe mine, atât de profund, încât pot spune (chiar dacă mă repet), această povestire poate deveni, prin extensie, unul dintre cele mai frumoase și palpitante romane de dragoste, de azi, când lacrimile din romanul „Love Story” (ecranizat), al lui Erich Segal, ne-ar arăta, încă o dată, că ființa umană tânjește după marile iubiri, pentru care, într-adevăr, se merită să trăiești de două ori acea trecătoare clipă a vieții, cu dragoste și cu dor, cu aromă de zmeură și de cireșe coapte, când inima noastră coboară în șoapte, -n undiri; când înfloresc leandrii în mănăstiri; când Dunărea trece năvalnic prin tine, cu albe nopți, albe regine, iar eu strig, coborând cu Eva, pe brațe, pe o gură de Rai.

Felicitări și la mai multe, Mihai Călugărițoiu!

Surpate,

19 octombrie 2025

George Voica