Mihu Dragomir — lirica lui este dominată de o viziune romantic-revoluționară

Mihu Dragomir (n. 24 aprilie 1919, Brăila – d. 9 aprilie 1964) este o figură reprezentativă pentru poezia românească a deceniilor 5–6 ale secolului XX, poet al retoricii eroice postbelice, dar și o prezență paradoxală, întrucât destinul său biografic a fost, în mod simptomatic, fracturat de mecanismele ideologice ale epocii.

Bursier al Academiei Comerciale din București, Dragomir intră în circuitul instituțional al literaturii ca redactor al revistei Viața Românească, apoi redactor-șef al Luceafărului – poziții de mare vizibilitate culturală în primii ani ai perioadei comuniste. Totuși, în pofida premiselor „canonizării oficiale”, el va fi exclus brutal din partid, sub acuzația de „activitate fascistă și antisovietică”1, fapt care arată, în mod emblematic, volubilitatea și arbitrarul mecanismelor de legitimitate culturală în ceea ce istoriografia numește astăzi „deceniul proletcultist”.

Lirica lui Mihu Dragomir este dominată de o viziune romantic-revoluționară, în care, cum observa George Călinescu, „poetul se simte cetățeanul unui mit politic, al unei istorii proiectate în viitor”. Marile teme sunt: eroismul colectiv, transfigurarea muncii, războiul și resemnificarea lui politică (întoarcerea armelor, sinteza patriotică), cosmologia tehnică, elanul progresist.

Caracteristicile majore, unanim sesizabile: optimism militant, patetic, stilul hiperbolic, de sorginte folclorică, poemul-proclamație, poemul „scandat” ,epicizarea versului liric.

În același timp, prezența sa în literatura științifico-fantastică (poate cea mai vie și mai modernă parte a operei sale) îl conectează la linia de avangardă popularizatoare a deceniului ’60, în care se intersectează prelungiri ale lui Wells, Poe, Gernsback — dar într-o retorică a „cosmosului socialist”.

Opera (selectiv)

Volume de poezie
Stelele păcii, 1952 – Premiul de Stat clasa a III-a
Războiul, 1954
Pe struna fulgerelor, 1955 – Premiul de Stat clasa a II-a
Odă pământului meu, 1958
Întoarcerea armelor, 1959
La început a fost sfârșitul, 1962

Science-fiction
– Povestiri deocamdată fantastice, 1962 (extins în ediția 1968)
Texte reper: „Legenda îngerilor”, „Omul planetă”, „Columbiana”, „Pe lungimea de undă a Cosmosului”

Traducător din Poe, H.G. Wells, Konstantin Simonov.

Mihu Dragomir reprezintă cazul tipic al scriitorului „transformat” de epocă: „productiv” în canonul oficial, apoi expulzat de același aparat ideologic care îl instituise. Opera lui, privită astăzi, se citește pe două paliere: 1) document de epocă (retorica istorică a poeziei oficiale), 2) nucleu de imaginație speculativă autentică în zona SF, unde poetul pare a fi cel mai „adevărat”.

Al. Florin Țene

Bibliografie critică

Dicționarul scriitorilor români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), vol. II, București, Editura Albatros, 1998.

Ion Pop, Poezia românească în comunism, București, Editura Tracus Arte, 2015.

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, Semne, 2009.

Cornel Moraru, „Reevaluarea corpului literar al anilor 1950”, în Tribuna, nr. 306/2014.

Note

1.     Vezi dosarul politic sumat în Dicționarul scriitorilor români, vol. II, p. 274.

2.     G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală, 1941 (ediția canonică), passim; observația este citată în literatura secundară privind retorica patriotică postbelică. ↩

3.     Pentru contextualizare, vezi Ion Hobana, O istorie a imaginarului SF românesc, București, 1983 (ediție internă, circulație restrânsă)