Tihna nopții

Luna plină… cât o roată de căruță coviltită,
Sus pe calea în-spuzită și în mersu-i auriu,
Peste dealuri, munți pâcloși, norii ca de ebonită,
Vânturați de vântul rece, risipiți la ceas târziu,

Ca apoi să se destrame precum frunzele tomnatic,
Ce-și țes pânza jilăvită sus de tot pe cerul astră
Lăsând ochiuri dinspre stele, pe a bolții nalt lunatic,
Limpezind de nori boltirea cum lumina din fereastră

Luna-n aur îmbrăcată se ițea pe crugul zării,
Toropit de focu-n sobă și de-a jarului sclipire,
Eu, furat de tihna nopții și de vraja însingurării,
Stau cuprins de moleșeala în a gândului simțire.

Întru primenită vreme, fără urmă de zăpadă
Iarna cu a ei feerie doar în munți e așternută
Sus pe stâncile golașe fulgi de nea încep să cadă
Peste brazii cei înalți doar zăpada-i mai sărută

Îmi las visele să zburde, în a liniștii poveste,
Când copil pe dunga serii l-așteptam pe Moș Crăciun,
Era timpul de colindă, Magii ce-aduceau ca veste,
Că la Viflaiem Maria l-a Născut pe Fiu bun.

Când afară-i promoroacă și pe-alocuri fum de ceață,
Mai mereu a fost să fie, să nu-l văd pe Moș Crăciun,
A venit în miez de noapte, cum venit-a altădată,
Mi-a lăsat vre-o două mere și-o jordiță de alun

Răsucită, în hârtie colorată, cea nuiauă argintată
Mi-amintea de vorba mamei, s-o ascult un an întreg!
„-Că de nu… o vezi copile, sus în grindă-i agățată
De nu-i fi cumva cuminte, cu nuiaua de sub grindă,
toate relele se dreg”

10 dec. 2025
Vasile Luca