Buletinul Fundației Doina Cornea, „De la opozitie spre democratie” Nr. 13, Dec. 2025: SORIN GRECU – „Povestea artistului respins în țara sa, dar recunoscut în întreaga lume!”

Povestea pictorului Opronescu

În comunism, pictorul Octavian Opronescu (n.n. – decedat în SUA, prin 2015) a dat de 16 ori examen la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” şi de fiecare dată a fost respins. Nerenunţând cu niciun chip la idealul său, a reuşit să devină student la Cluj abia după revoluţie, când era deja licenţiat al prestigioasei Academii Port-Royal din Paris. Între timp şi-a susţinut şi masteratul la Academia de Stat Mark Bloch din Strasbourg. Însă prin 2005, sătul definitiv de balcanismul nostru endemic, a emigrat în Statele Unite ale Americii.
La finele anului 2009 îl întâlnesc pe Tavi Opronescu în faţa cafenelei „Arizona”, locul predilect de întâlnire al artiştilor din anii `70 – `80. Acolo unde pe vremuri subsemnatul, ca şi Opronescu de altfel, „semna condica” în fiecare dimineaţă. Mă vede şi, jovial, de parcă nu ne-am fi văzut decât de câteva minute şi nu de ani buni, îmi spune: „Văd că ne revedem la «crucea drumurilor», veşnica «Arizona». N-am reuşit să plec de tot – pentru că, vorba lui Chagall, am destulă ţărână străbună lipită de tălpi.” Îl poftesc în cafenea, curios să aflu în sfârşit mai multe despre el, fiindcă în trecut Opronescu evita cu încăpăţânare să facă prea multe destăinuiri. Se ferea de „urechea” atentă a Securităţii, care putea fi întruchipată de orice persoană aflată în anturajul nostru. Şi – lucru binecunoscut – în „Arizona,” un adevărat bastion al rezistenţei anticomuniste, colcăiau securiştii şi informatorii lor, dornici să ştie care e starea de spirit a artiştilor. (N.N. – Autorul acestor rânduri a fost, la rândul său, o victimă a Securității, între anii 1982 – 1986, conform Dosarului său de Urmărire Informativă, primit de la C.N.S.A.S.) Paradoxal, pentru prima oară în viaţă mă aflu singur cu el, la sfârşitul anului 2009, într-o perioadă când nimeni nu pare prea interesat de ceea ce zace-n sufletul nostru, astfel că putem vorbi nestingheriţi. Urcăm la etaj şi comandăm – pentru el o votcă mare, iar pentru mine un ceai. Sunt norocos, îmi spun, cunoscându-l cât de cât pe Opronescu: stimulat de puţin alcool îşi va da frâu liber povestirii. Pe „sec” aş fi avut puţine şanse să scot ceva de la el, fiindcă suferinţele îndelungate, „altoite” pe hipersensibilitatea lui au efectul să-l blocheze aproape întotdeauna. Aşa că, după ce sorb o gură de ceai îl rog să-mi relateze, pe larg, cele mai importante momente ale vieţii sale de până acum. Începe, bucuros de parcă ar fi aşteptat de mult timp acest moment: „Sunt născut în urmă cu 54 de ani, într-o familie de bănăţeni, la Lugoj – singurul oraş din Europa a cărui stemă este o liră, simbolul muzicii. Formaţia mea iniţială este de muzician şi am început să studiez violoncelul şi pianul la Bucureşti, unde mă mutasem împreună cu mama. La Liceul de Muzică nr. 1, am fost coleg cu Marin Cazacu, cel mai important violoncelist al României – şi nu pot să nu menţionez că la concursul de admitere în clasa a III-a eu am ieşit pe locul întâi – iar el doar al treilea. În clasa a VIII-a m-am îmbolnăvit însă de hepatită şi n-am mai continuat muzica. Ne-am mutat la Timişoara unde, la indicaţiile pictorului Gheorghe Minoiu din Bucureşti, am început să frecventez Liceul de Arte Plastice «Gh. Tonitza», concomitent cu studiul sporadic al muzicii.”

Lucian Matiş: „Va veni şi vremea ta, curând…”

În clasa a X-a, Opronescu a fost trimis de către familie la Liceul de Arte Plastice din Cluj, singurul oraş din România, excluzând Bucureştiul, care deţinea o secţie de pictură. A fost sprijinit substanţial de către unchiul său din partea mamei, compozitorul Zeno Vancea, prieten cu sculptorul Romul Ladea, dar şi cu viitorul lui dascăl, pictorul Aurel Ciupe. Continuă Opronescu: „Aşa cum o să vezi mai târziu, destinul meu a semănat teribil de mult cu cel al lui Aurel Ciupe, maestrul cu care am studiat din 1973 şi până în 1989, când a murit. Am fost singurul elev pe care Ciupe l-a pregătit în particular şi, ce mă măguleşte este faptul că m-a desemnat pe mine, în diverse scrieri, ca urmaş al lui şi al post-impresionismului româno-francez. După cum probabil că ştii, respins în patrie, Ciupe a fost nevoit să studieze în Franţa la Academia «Julian», pe care am absolvit-o şi eu în 1992, academie care în anul 1968 fusese rebotezată cu numele de «Port-Royal».” După absolvirea Liceului de Artă din Cluj, în 1977, Opronescu înregistrează deja primul eşec la admiterea în institut, aşa că se angajează pe post de ceramist-decorator la Fabrica de Poţelanuri «Iris». Îşi păstrează serviciul până în 1996, deşi face numeroase deplasări în străinătate, inclusiv la Paris, unde-şi face studiile. Un episod interesant are loc însă înainte cu câteva luni de revoluţie, când fusese detaşat la I.P.P.S.C.. Aici avea obligaţia să picteze, pe faianţă, diverse flori sau motive populare. Adaugă el: „Legat de I.P.P.S.C., secţia se afla în plin centrul Clujului, şi acolo lucram împreună cu alţi pictori clujeni, care-şi aşteptau şi ei rândul ca să intre la institut. Tot acolo l-am avut coleg şi pe regretatul Lucian Matiş, împuşcat mortal în Piaţa Unirii pe 21 decembrie 1989. Pot să spun că sunt printre ultimii care l-au văzut în viaţă pe Lucian. Ieşise împreună cu celălalt erou al Clujului, Călin Nemeş, ca să-şi cumpere ţigări, dar n-a mai revenit în secţie. La plecare, parcă simţindu-şi sfârşitul aproape, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus doar atât: «Va veni curând şi vremea ta.»”

„Primit în sfârşit, la „Andreescu”…

Imediat după 1990, pictorul pleacă în Germania, la Kiel, unde sora sa e profesoară de pian la universitate. Tocmai i se acceptase dosarul care conţinea o parte din lucrările realizate în timpul „odiosului”, astfel că primăria oraşului îi organizează o expoziţie. După succesul acestui eveniment, lui Opronescu i se sugerează să abordeze Academia Port-Royal din Paris. „A fost mâna destinului să pot învăţa la Port-Royal, unde au studiat toţi marii impresionişti francezi, inclusiv mentorul meu Aurel Ciupe”, spune entuziasmat pictorul. „De prin 1970 şi până a murit, de câte ori mergeam la el, Ciupe îmi spunea că dacă nu ajung până la 25 de ani la Paris, sunt un dobitoc în materie de pictură, un diletant,” continua acesta. După ce a absolvit Academia de la Paris, pictorul s-a întors acasă, în speranţa că i se va recunoaşte diploma obţinută în străinătate. Aici însă a fost primit cu un refuz categoric, aşa că este nevoit, ca orice aspirant de rând, să dea din nou examen la Institutul „Ion Andreescu”. „Exact aşa a păţit şi maestrul Ciupe, când, pe vremea regelui, s-a întors de la Academia «Julian» şi apoi de la Academia din Roma, unde a obţinut medalia de aur, chiar din mâna lui Umberto Coronaldi, pictorul numărul unu al Italiei acelor vremuri,” se consolează Opronescu. În sfârşit, în 1992, este admis la institutul clujean, dar numai după ce – mărturiseşte el – a fost „cuminte”. Plusează apoi acesta: „Poate că am deranjat însă prea mult acolo – şi domnul Botiş şi domnul Ciato ţi-ar putea spune despre ce vorbesc. Eram acolo, la 36 de ani, alături de colegi de 17-18 ani, care se uitau la mine ca la «felul trei». Mă ironizau tot timpul, se pişau – la propriu – pe lucrările mele, mi le rupeau. Îi deranja Parisul, probabil. Nu ştiu ce să cred. Am terminat facultatea cu media 9,75, am fost bursier de merit şi-n cei şase ani de studiu n-am avut decât şase absenţe. Profesorul Arion îmi spunea mereu, cu reproş, că din cauza mea nu mai pot chiuli nici profesorii. Am fost omniprezent acolo. Toţi spuneau, chiar şi sora mea, că sunt un fanatic al artei. Probabil că am sânge sârbesc în vene, pentru că mama mea se trage din Banatul Sârbesc. Nu ştiu dacă fanatism îi trebuie celui ce face artă. Cred că mai degrabă, dragoste. Sau – şi una, şi alta.” După absolvirea institutului, Opronescu n-a putut ajunge nici măcar profesor titular de pictură la Liceul de Arte Plastice, şcoală pe care o absolvise în anul 1977. Aşa că, în 1999 dă examen de titularizare la secţia de pictură a Palatului Copiilor din Cluj, slujbă care, se scapă el, l-a cam „costat”. Încerc să aflu mai multe lucruri de la el însă, pentru prima oară de la începutul discuţiei noastre, bate în retragere.

„Iubesc o singură femeie: România!”

Apoi schimbă subiectul: „Între anii 2002 şi 2005 am câştigat concursul de dosar pentru începerea masteratului şi a doctoratului, la Academia de Stat „Mark Bloch” din Strasbourg, echivalentul Sorbonei. Practic mi s-a acceptat dosarul la ambele universităţi, dar am preferat să mă duc la «Mark Bloch», nu la Sorbona”, continuă el. Apoi precizează, ridicând un deget ca să mă facă atent: „Sunt singurul român din toate timpurile care a fost acceptat la această universitate şi aş vrea să-ţi spun, înfruntând orice risc, că domnul academician Răzvan Theodorescu minte când se laudă c-ar fi absolvit institutul. Am verificat personal acest lucru şi mi s-a comunicat oficial că mai sus-numitul nu este absolvent al niciunei teze, conferinţe sau colocviu de aici. Am terminat tezele de master şi doctorat cu calificativele «Assez Bien» şi «Passable». Asta pentru că am fost acuzat de naţionalism, în special după ce mi-am susţinut teza „De la dionisiac la apolinic – simbolul arhetipal în spaţiul de la Cucuteni”. Dorisem să arăt că sorgintea acestui spaţiu este paleo-creştină, iar simbolistica şi revendicarea sa din punct de vedere istorico-geografic datează din anul 7.000 Î.H., lucruri care, în globalizarea generală, n-au prea fost gustate de gazde. La final mi s-a spus că pot să-mi continui doctoratul oriunde, numai la ei, nu. Iată-mă iarăşi refuzat, ca-n România mea, pentru „vinovăţia” de a fi patriot. De-aia, întotdeauna când mă enervez, strig: „Ador o singură femeie: România!” Îmi spune că a fost teribil de afectat de acest lucru, mai ales pentru că, patru ani la rând, din 2002 şi până în 2005 a reprezentat cu cinste România la Comunitatea Europeană, unde a obţinut permanent diploma şi medalia de aur pentru pictură.

Un om liber

După acest semi-eşec, viaţa personală a lui Opronescu s-a înseninat brusc, la 28 de ani, după ce s-a întâlnit cu prima (şi ultima, susţine el) iubire, datând din 1977, de la Cluj. Pe Maria Granzulea a cunoscut-o tot în cafeneaua „Arizona” şi destinul a hotărât ca, până la urmă, să ajungă împreună îndepărtata Americă. Strămoşii ei au fost aduşi în România de către Regina Maria, au făcut să înflorească Bărăganul – iar drept răsplată comuniştii le-au confiscat totul: oile, averea şi galbenii. A fugit din ţară pe jos, pe la bulgari. La graniţa cu Grecia, elenii au tras cu puşca după ea şi au rănit-o, crezând că-i spioană. Până la urmă Maria a ajuns la neamurile ei din Macedonia – şi de acolo în Grecia. În anul 1981, soţia mea şi-a atins în sfârşit, visul: s-a refugiat în ambasada americană din Atena, unde a obţinut toate drepturile de a deveni cetăţean american. Când am reîntâlnit-o era deja cetăţean american, absolventă a Universităţii Joan Hopkins, cea mai importantă instituţie de învăţământ superior din această ţară.” La data de 15 mai 2005, Opronescu lasă România şi se îmbarcă într-un avion. Ajunge în America, asemenea „bunului” său care, în 1890, urca în vapor cu destinaţia Lumea Nouă: „M-am dus, practic, cu neamul meu, acolo unde-s oamenii tari. Am ajuns la Annapolis, capitala statului Maryland, singurul loc din America unde au fost debarcaţi, odinioară, sclavii. Spre deosebire de ei, eu am venit singur, fără lanţuri – şi nimeni, niciodată n-o să reuşească să mă înlănţuiască, nici să mă forţeze să plec. Toată viaţa am hălăduit prin lume de unul singur – însă mânat de alte motive: o dragoste enormă pentru adevăr şi frumos, care însumate, poartă denumirea de ARTĂ.”

„Adio, Arizona…”

Acum Tavi locuieşte în localitatea Hunt Valley (Valea Vânătorii – trad. noastră), situată la o altitudine de 1.400 de metri, la marginea unei păduri seculare. Continuă zâmbind: „Acolo mă simt cu adevărat liber, pictez, pescuiesc toată ziua şi mă ocup de animalele sălbatice din zonă. Pe multe dintre ele am reuşit chiar să le domesticesc. Acum deţin în gospodărie o acvilă americană, o pitulice, un albăstrel regal, un popândău, iepuraşi, căprioare, cerbi şi veveriţe. Le hrănesc cu mâna mea şi satisfacţia e imensă în acele momente. Toate păsările mele, în afară de acvilă, pleacă iarna în California şi se întorc în acelaşi loc, primăvara. Clamează pictorul: „Soţia mea este machidoancă şi se trage din localitatea Peştera din Munţii Pindului. Casa cu trei etaje mi-am făcut-o singur, în cinci ani de muncă grea, şi fiecare nivel are două sute de metri pătraţi. Pe acoperiş flutură zi şi noapte steagul României şi al Ardealului. Asta e, practic, viaţa mea de acolo. Dacă străbunicul meu a emigrat în America în 1890, am şi o verişoară primară în Pennsylvania – Transilvania Americii – şi una în Toronto, Canada. N-am ajuns în «Lumea Nouă» din dorinţa de a cuceri şi de a cunoaşte, ci din dorinţa de a-mi regăsi liniştea şi iubirea. Nu-mi mai convine să fiu înjurat în ţara mea, pentru că mie-mi place mai mult să fiu «suduit» în altă limbă. Doar aşa reuşesc să mă apăr de vrăjile şi de spiritele rele care mă bântuie.” Goleşte ultima picătură din „deţul” de votcă şi concluzionează: „După zece ani de studii universitare şi post-universitare în România şi Franţa, încerc să reprezint spiritul românesc prin mine însumi, nu prin altceva.” Îmi arată o sticlă plină cu apă sfinţită, aflată într-o geantă: „Eu întotdeauna mă întorc la Biserica Creştină, la anafură şi tămâie, pe care le duc cu mine în America, să mă apere acolo de toate relele.” Îmi dă de înţeles, uitându-se la ceas, că dialogul nostru s-a cam terminat. Îmi spune că are întâlniri programate „la minut” şi trebuie să le onoreze pe toate. „În orice caz, acolo în America, o să-mi fi e teribil de dor de Cluj şi desigur, de cafeneaua «Arizona», locul de «pierzanie» al generaţiei noastre,” încheie el. Apoi îmi strânge cu putere mâna şi păşeşte în stradă, fără să se mai uite înapoi.