Nichifor Crainic: Cântecul Potirului – „poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învățată de fiecare român” (Sfântul Dumitru Stăniloae). Un comentariu

Nichifor Crainic: Cântecul Potirului – „poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învățată de fiecare român” (Sfântul Dumitru Stăniloae). Un comentariu

Cântecul Potirului

Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnu Hristos.

Şi iată potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă, carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Hristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate:
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-Te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

Poate cea mai frumoasă poezie a lui Crainic este Cântecul potirului. Aici se împlinește cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că „Nichifor Crainic săvârșește o adevărată restaurare a teologiei românești în duh ortodox”. Este cuprinsă aici întreagă taina euharistiei, care începe de la secerișul grâului și de la culesul strugurilor și la care participă neamul întreg, reprezentat, pentru copil, de „bunicul și tata”, respectiv „bunica și mama”. De altfel, copilul este martor și învățăcel fiecărui gest în parte: alegerea „chitei de spice” pentru prescuri, închipuind „barba lui Domnu Cristos”, închinarea pâinii la scoaterea din cuptor, părând „fața lui Domnu Cristos”, culesul strugurilor – „lacrimi de mamă vărsate prinos/La caznele Domnului nostru Cristos” – și facerea „mustului sângeros/Din inima Domnului nostru Cristos”. Toată această trudă este făcută cu smerenie, cu dragoste, cu credință statornică și nestăvilită și cu naturalețe, căci sunt acțiuni firești, dintotdeauna. „Domnu Cristos” e veșnic prezent în spațiul tradițional, oglindindu-se în grâne și struguri, în pâine și vin, pentru a transforma apoi oglindirea în trup și sânge:

„Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.
(…)Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”.

Poemul este structurat pe fragmente temporale diferite, ce alternează. Astfel, primele două strofe înfățișează povestea facerii pâinii, strofele a patra și a cincea o prezintă pe cea a facerii vinului, ambele fiind, de fapt, lecții de viață transmise de generațiile mature (bunici și părinți împreună) copilului. Strofele a treia, a șasea și a șaptea sunt imnuri de slavă închinate Dumnezeului celui răstignit și înviat, prezent în potir. „Hrănește-mă” și „adapă-mă” sunt cele două cereri-rugăciune, semnificând pâinea și vinul devenite trup și sânge dumnezeiesc.

Facem aici o precizare pe care o considerăm necesară. Poemele lui Crainic au avut marele avantaj al revizuirii lor de către autor însuși, care le-a și pregătit pentru tipar, după cum ne asigură editorul primului volum de versuri apărut după 1989. Prin urmare, asupra veridicității lor nu ar trebui să existe îndoieli. Și totuși, în volumul „Șoim peste prăpastie”, apărut în 1990, există o neconcordanță în ceea ce privește două dintre versurile acestei poezii. „Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu” apare în strofa a treia, fără a fi potrivită, însă, în acest context trimiterea la Maica Domnului. Este adresarea directă a eului către Hristos cel viu din potir, și nu către Maica Sa. Trupul Său, transformat în pâine, este hrană omului. Prin urmare, îndrăznim să dăm crezare unei variante apărute anterior, în îngrijirea lui Zahu Pană, în care versul este: „hrănește-mă, carne de sfânt Dumnezeu”, carnea fiind reprezentarea palpabilă, materială a trupului. De altfel, în studiul său ce prefațează cartea, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae remarcă nepotrivirea și, considerând-o, probabil, greșeală de tipar, rescrie „hrănește-mă, mană de sfânt Dumnezeu”, apropiindu-se de sensul material pe care îl are cuvântul.
Corespondentul acestui vers din fragmentul transfigurării vinului, în ediția îngrijită de Nedic Lemnaru, este „adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu”. Și aici ni se pare mai potrivită forma primă tipărită, în care apare „adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu”. Îndrăznim aceasta bazându-ne pe mărturia lui Zahu Pană, și el trecut prin temnițele comuniste, care în această formă a receptat în timpul detenției poezia lui Crainic. Asupra variantei publicate inițial și-au dat acordul și alți foști deținuți, dintre care sunt amintiți în „nota asupra ediției” arhimandritul Roman Braga, Dumitru Bacu – și el poet – și în mod deosebit Grigore Caraza, cel căruia Nichifor Crainic i-a încredințat direct, spre memorare și transmitere mai departe, sute de versuri. Fără a avea acces la manuscrisul poemului, considerăm carnea și sângele ca reprezentări reale ale trupului și sângelui Mântuitorului prefigurate în pâine și vin, în detrimentul versurilor oferite de Nedic Lemnaru ca fiind cele revizuite de Crainic.

Revenind la poem, strofa finală întruchipează tocmai îngemănarea credinței ortodoxe cu duhul neamului, printr-o imagine care sintetizează mesajul poeziei. O cităm în întregime, pentru că fragmentarea ei ar duce la pierderea unității:

„Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâine,
Tu, viața de-a pururi a neamului meu”.

Dumnezeu este creatorul a tot și a toate, prin urmare, Se regăsește în creația Sa prin oglindire. El a dat viață tuturor, natură sau oameni, căci este viață în Sine. Dar, cum nimic nu este fără sens la Dumnezeu, omului i-a dăruit ceea ce i se potrivește mai bine. Iar pe român l-a așezat în raiul pământesc, în care taina euharistiei reprezintă „viața de-a pururi a neamului meu”. Găsim aici nu numai o mărturisire a credinței, ci și o mărturie lirică a etnogenezei noastre: suntem un popor născut creștin, pentru care Hristos este viu și prezent pretutindeni, în toate.

Prof. dr. Crina Palas