Jocul Caprei: un obicei ancestral etnogenetic românesc de Anul Nou

Am petrecut sărbătoarea Anului Nou într-un mod tradițional în spațiul arhetipal românesc al Bucovinei, bogat în tradiții și obiceiuri ancestrale, de la urările clasice la cele legate de „jocul caprei” sau „mersul cu ursul”. Sunt obiceiuri care transcend lumea modernă, având o vechime considerabilă. „Jocul Caprei” este un obicei românesc străvechi, un dans tradițional practicat mai ales de Anul Nou, datând de mii de ani, din perioada precreștină, a lumii păgâne a dacilor liberi. La pensiunea unde am fost cazat sau pe străzile stațiunii Vatra Dornei m-am întâlnit cu grupuri de urători, de fapt cu istoria noastră ancestrală. Atunci am avut o revelație. Uratul cu capra este de fapt o dovadă etnogenetică a formării poporului român prin tradiția pastorală a transhumanței. „Jocul Caprei” sau urarea cu capre este dovada vie că poporul român aparține unei etnogeneze pastorale de pe versantele munților din Pind până pe Carpați și Munții Tatra. „Capra” este simbolul balcanic al transhumanței românești, alături de „Miorița”. Jocul caprei a fost documentat încă din secolul al XVIII-lea de către Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”. Acest ritual implică un flăcău mascat într-o capră, cu o mască sculptată ale cărei fălci se clănțănesc. Obiceiul simbolizează fertilitatea, abundența și alungarea spiritelor rele, evidențiind o tradiție adânc înrădăcinată în cultura românească. În mitologia greacă, capra (χίμαιρα) este un simbol al monstruozității compozite, cel mai faimos exemplu fiind Himera, un monstru cu corp de leu, cap de capră și coadă de șarpe. Capra, mai ales prin coarnele sale, era asociată și cu abundența (prin cornucopie) și cu zeul Pan (satiri), deși nu este un simbol central precum leul, vulturul sau șarpele, dar apare în legende, ca în cazul lui Pan, zeul naturii și al păstorilor, care are picioare de capră. În simbolismul creștin, capra nu are o mare importanță. O găsim, totuși, în scenele nativității, împreună cu oaia, un alt observator respectuos din lumea animală. Conform bestiarelor medievale, caprei îi place să se cațere pe piscuri înalte și acest lucru este interpretat alegoric: „Asemeni ei, lui Hristos îi plac munții înalți, la fel ca și profeților și apostolilor”.

Asemenea multor obiceiuri de iarnă, „Jocul Caprei” își are origini dacice, fiind strâns legat de ritualurile agrare, de fertilitate și de ciclul naturii. Un flăcău, îmbrăcat într-un cojoc pe dos, care întruchipează Capra, dansează pe ritmul muzicii populare, însoțit de un alai compus din urători și lăutari. Masca, o piesă centrală sculptată în lemn, este dotată cu un maxilar inferior mobil, panglici, oglinzi și clopoței, imitând sunetul caracteristic al caprei. Grupul colindă din casă în casă în perioada sărbătorilor de iarnă, dansând la poarta fiecărui gospodar pentru a-i ura noroc, sănătate și o recoltă bogată. Semnificația sa este profundă: dansul energic, mișcările bruște și clănțănitul fălcilor măștii simbolizează forța vitală, abundența, fecunditatea, precum și trecerea la un nou ciclu agricol. Acest ritual prezintă un scenariu al morții și învierii: Capra cade la pământ și este apoi resuscitată, fiind readusă la viață. Originea sa se regăsește, probabil, în vechile culte ale divinităților zoomorfe care mor și renasc. Această simbolistică se aliniază perfect cu perioada anului în care vechiul timp, îmbătrânit și uzat, renaște odată cu creșterea soarelui, moment sincronizat cu solstițiul, după cum explică Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală.

Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei, sublinia că „pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții”. Astfel, Capra moare violent, prin lovire sau împușcare, pentru a renaște simbolic. Deși răspândit în toată țara, obiceiul prezintă particularități locale, întâlnite în zone precum cele din Moldova (exemplu: Lespezi, Todirești). În Transilvania, acest joc este cunoscut sub denumirea de „Turca”. Unul dintre colindători poartă masca și, prin dansuri și gesturi, transmite mesaje specifice, care sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea „Turcii” vestesc gazdei, după cum afirma profesorul etnograf Crăciun Parasca, „trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, al luminii asupra întunericului, al fertilității și fecundității asupra sterilității, al binelui asupra răului”. Capul Caprei este confecționat din lemn de mesteacăn, cioplit cu fidelitate pentru a reda forma sa naturală. Botul inferior este lucrat dintr-un lemn distinct, prins cu un cui și acționat printr-o sfoară, ceea ce îi permite Caprei să clănțănească. În partea superioară, se fixează coarne (de căprior sau imitații din lemn), iar întregul cap este completat cu urechi, ochi din mărgele și ținte de alamă, toate menite să confere obiectului un aspect cât mai veridic. Acest cap este apoi montat pe un băț a cărui lungime este adaptată înălțimii interpretului. Corpul Caprei este realizat dintr-un lăicer, lăsând un spațiu liber care permite interpretului să observe și să participe activ la joc. Împodobirea este liberă, depinzând de fantezia și personalitatea fiecărui interpret. Lăicerul este decorat cu fragmente de oglinzi, canafuri de lână colorată, beteală și clopoței. Alături de „Jocul Ursului”, tot o revelație a faptului că proto-românii au trăit la munte în comuniune cu natura și cu ursul, „Jocul Caprei” a stimulat dintotdeauna imaginația și creativitatea omului rural, determinându-l să vadă în acest animal un simbol magic și puternic. Personajul Caprei, cu masca sa, era considerat o ființă capabilă să apere comunitatea de spiritele malefice. Cu toate acestea, din cauza înfățișării sale ciudate, era uneori percepută și ca o întruchipare diavolească, de unde, probabil, provine și expresia populară: „Capra sare masa, iada sare casa”. Sunt obiceiuri legate de etnogeneza montană și de transhumanță a formării poporului român.

Astăzi, „Jocul Caprei” reprezintă o tradiție vie, păstrată atât în comunitățile rurale, cât și în cele urbane, aducând bucurie și menținând legătura cu moștenirea culturală a poporului român. Consider că „Jocul Caprei” este o dovadă, pe lângă „Jocul ursului”, că poporul român s-a format înainte de implementarea creștinismului încă din secolele IV și V, în tot Balcanii, din sudul Munților Pind, Haemus, Dinarici, Carpații românești până în Munții Tatra. Acestea sunt dovezi etnogenetice ale vechimii și continuității neamului românesc, cunoscut sub exonimul „valah” de către străini din secolul IV până astăzi. Putem susține științific că dovezile etnologice și etnografice legate de „jocul caprei” și „jocul ursului” sunt mărturii vii, etno-folclorice, ale etnogenezei românești și care explică de ce poporul român a fost un „miracol și o enigmă istorică”.

Să nu uităm și să ne bucurăm de sărbători în spiritul arhetipal românesc. Atunci când fluierașii acompaniază „Jocul Caprei”, iar ciobanul, având o botă în mână, dirijează personajele participante la joc, adresându-le strigăturile specifice, să știm că participăm la restaurarea etnogenezei românești, poate întâmplător, în spațiile arhetipale românești. Să mergem să urăm în Anul Nou, precum strămoșii noștri de acum, de ani, strigând pe versuri chemarea unei vechi etnogeneze ancestrale și unice în spațiul uriaș românesc din sudul Balcanilor până în inima Europei Centrale.

„Pe munte cu florile, / Pasc ciobanii caprele.”
„Ța, țâ, țâ, Căpriță, țâ / La stânga și la dreapta!”
„Vine cerbul de la munte / C-o steluță-n frunte.”
„Frunză verde baraboi, / Hai să mergem înapoi!”
„Bine-i șade caprei mele / Cu cercei și cu mărgele!”
„Asta-i capra năzdrăvană / Cu laicer și cu năframă!”
„Frunză verde și-un harbuz, / Ține, capra, capul sus!”
„Ș-apoi, verde lemn sucit, / Jocul nostru s-a gătit!”

Aceste versuri reprezintă dovada folclorică și etnografică că poporul român este milenar, arhetipal și pastoral, format în plină transhumanță. Obiceiul jocului cu capra și cu ursul sunt mărturii revelatoare ale etnogenezei românești milenare.

Ionuț Țene