5 Februarie: Sfântul Mărturisitor Ioan Ianolide 40 de ani de la nașterea sa la cer. Veșnica lui Pomenire!

S a născut în 27 Ianuarie 1919, în Dobrotești, Teleorman!
A stat întemnițat timp de 23 de ani la: Jilava, Pitești, Târgu Ocna, Galați, Caransebeș, Văcărești, Gherla, Aiud!
A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, dar recent a fost deshumat și mutat la Mănăstirea Petru Voda.

Ioan Ianolide – un avă al temnițelor comuniste
L am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din București.
Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei și a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) și cedarea Ardealului de Nord ciuntiseră țara și făceau ca orașele și satele noastre să fie pline de refugiați cu sufletele sfâșiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristețea li se comunica și celorlalți români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute și de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.
Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalități politice românești conștiente era comunizarea cu forța, pierderea spiritualității creștine, a tradițiilor, a bogățiilor materiale și a perspectivelor de dezvoltare ca națiune inde¬pendentă în viitor.
Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Șef de grup în Frățiile de Cruce.
În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureștiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acțiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea țara. Siguranța statului a împânzit pădurea și zona învecinată cu agenți, care au arestat pe toți tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturați astfel șaizeci și șapte de tineri. Printre cei prinși ne am numărat și noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit și bruscat de agenți. În ciuda tratamentului brutal, se ținea drept și cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie și îmbărbătare pentru ceilalți.
Urcați în două autobuze ale Serviciului de Siguranță am fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, amenințări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoașterii intenției de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăției asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest șaisprezece inși.
În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziții sau sugestii celorlalți, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conștiinței personale.
La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credința pe care o are și lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s a comunicat condamnarea, a luat poziție de drepți, a privit spre cer și figura i s a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorității de stat erau uluiți. Nu mai văzuseră așa ceva până atunci.
Atunci ne am despărțit de Ionel. Aveam să l revedem abia după opt ani, în 1949, în închisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnați și noi pentru activitate legionară anticomunistă.
Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creștine. El vedea rezolvarea problemelor sociale și politice numai pe calea reîncreștinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.
Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și alți deținuți politici ce simțeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu: „Nu suntem creștini. Suntem departe de a fi creștini. Cât de departe! De a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreștinare în formă, dar de descreștinare în conținut. Marii conducători ai popoarelor s au ocupat mai mult de lupta dintre ei și alți oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfânt și poftele firii noastre pământești. În realitate, în lume lupta se duce între forțele Binelui, ale Duhului Sfânt și cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziția de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu”. (…)
Influența exercitată de Ionel și Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulți le datorează nu numai însănătoșirea fizică, dar și propulsarea pe drumul spre desăvârșirea sufletească, întru Hristos.
Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel își cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu se să se înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiați. La el harul era o răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă își luase Ionel, din tinerețe, Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește mă pe mine, păcătosul”. Repetând con¬stant, de a lungul a zeci de ani, Rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinațiile lui inițiale, l a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătățire duhovnicească.
Ioan Ianolide s a eliberat după douăzeci și trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniței numită de deținuți „celulită”, ca urmare a șederii prelungi în celulele insalubre și igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i a îngăduit să se refacă fizicește, iar sufletește a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autoritățile represive, care controlau și viața monahală, nu i au permis.
Pentru a și câștiga existența, a muncit mai întâi ca angajat într un laborator al Institutului de științe Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a găsit prea puțină audiență în atmosfera de teroare și într o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din țară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într o lume mai receptivă. Nu i s a acordat pașaport, nu i s a permis ieșirea din țară.
La scurt timp după pensionare, s a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit și un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământești a existenței lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire și devotament, de soția lui, Constanța Ianolide, care i a alinat suferințele. Data trecerii în veșnicie a lui Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.
(Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524 527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din decembrie 1994)

Grija lui Ioan Ianolide față de un deținut bolnav
La Aiud, Radu s a îmbolnăvit în noiembrie 1954 într o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpirațiile, o stare de profundă oboseală, nu s au mai lăsat plecate. (…) Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. (…) Febra i era mare. Mircea i lua repede termometrul și nu i spunea mai mult de „38 38 cu…” (…)
După un timp Radu s a trezit. S a ridicat pe un cot. Forța vederea. Nu distingea bine ceea ce îl înconjura într un fel de semiîntuneric cețos. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să i introducă în gură o lingură, ținând în mâna stângă un flacon.
– Stai liniștit. Stai liniștit. Deschide gura. Așa, sorbește din lingură. Este un tonic bun. Ia uită te la mine, mă cunoști?
– Nu… mul… mulțumesc. E ta… tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!? (…)
Radu auzea, înțelegea bine ceea ce i se spunea. Memoria i se trezea puțin câte puțin, dar când încerca să alcătuiască vorbe, propozițiuni, ce îi încleia limba, îi încleșta gura, iar privirea i se străduia să pătrundă straturi de pâclă ce amestecau totul în jurul lui.
– A! Uitați vă băieți, zâmbește. S a trezit. Ia pune tu din nou capul pe pernă. (…) Așa. Mai primește o lingură din tonicul pe care ți l oferă, cu atâta grijă, dl. Ianolide și după aceea ai să mai dormi, că ți face bine.
Când Radu s a trezit a doua oară, privirea i a arătat clar, tot ceea ce îl înconjura. (…) Pe marginea patului său, schimbându i o compresă pe frunte, ajutându l a se ridica în capul oaselor, învăluindu l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara i neagră, l a recunoscut pe Ion Ianolide, studentul care și deșira anii prin închisori încă din 1941. Pentru că îndrăznise a ridica glasul împotriva dictaturii de pe acea vreme, primise o condamnare de 25 ani muncă silnică, cifră care depășea vârsta lui de atunci. Următoarea dictatură instaurată în martie 1945, deși tuna și fulgera împotriva celei precedente, pentru că Ion n a înțeles să și însușească noua ordine comunistă, n a înțeles nici noua dictatură decât că sentința din 1941 era legală în continuare.
(Mihai Pușcașu – Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pag. 78,79 81)

Întâlnirea mea în această lume cu minunatul om care a fost Ioan Ianolide este legată de primii șapte ani din viață, pe care i am petrecut în casa bunicilor, într un cartier bucureștean pe marginea lacului „Balta Albă”. Memoria ce i o păstrez este vie și profundă, iar felul în care s a structurat și așezat credința mea are o puternică legătură cu modul în care el m a învățat să mă apropii de Dumnezeu și să L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristețile vieții.
Am petrecut în primii mei ani de viață veri frumoase la câteva mânăstiri din țară, printre care foarte apropiate mi au rămas Govora, din județul Vâlcea, și Putna, din județul Neamț. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea și mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiștile și dealurile din împrejurimi, cum învățam să bat toaca și apoi voiam rolul în serios, învârtindu mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecționarea icoanelor, al căror meșteșug îl știa bunicul meu, cum m a învățat el să mi fac semnul crucii cu smerenie și dăruire, cum călcam dimineața prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a așezării mănăstirești. Mereu mi a lipsit satul sau viața de la țară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraș. El a reușit totuși să mi le ofere în vacanțe, și mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?
Prima lecție de spovedanie și apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtășanie, admirația pentru maicile care făceau covoare la război și apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci șase anișori de a spune el singur „Tatăl Nostru”, cu voce tare și convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de Ioan Ianolide.
Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc și totuși plin de tâlc în care mi a marcat copilăria și, deși nu mi a fost bunic natural, îl simt ca pe „părintele” vieții mele.
A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament și bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilități am, sau temerile lui pentru mine.
Am realizat mai târziu, înțelegându i viața și puterea cu care s a dedicat lui Dumnezeu, fără să L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educație care era mai potrivit pentru un copil în anii ’80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creștinești și râvna omului de a răzbi într o lume a luptelor și primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în același timp respect și milă pentru cei neajutorați, trăind aproape de pilda creștină, dar și forța de a se propulsa în societate și de a trăi decent? Sunt sigură că nu și a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reușit pentru mine o rețetă cu un amestec fascinant de a fi și sensibilă dar și luptătoare în același timp, de a mi ține treaz motorul minții și al rațiunii fără ca sufletului să i lipsească lumina și pasiunea care te pot menține viu în orice împrejurare.
Intrarea Odobești de pe aleea copilăriei mele mai păstrează și acum pașii lui lângă ai mei, și se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni și un om adevărat pentru Dumnezeu.

(București, aprilie 2006)
(Ruxandra Ludwig – David – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 529 531)