Paul Roșca-Ersilian, ,,Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Casa Regală a României între anii 1918-1947”, Editura Renașterea

Paul Roșca-Ersilian, ,,Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Casa Regală a României între anii 1918-1947”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2025, 750 p.

Relativ recent, la Muzeul Mitropoliei Clujului din Piața Avram Iancu, a avut loc lan-sarea volumului ,,Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Casa Regală a României între anii 1918-1947”, Autor Dr. Paul Roșca-Ersilian, Directorul Muzeului Mitropoliei, edificiu de cult ce se află și astăzi sub patronajul spiritual al Episcopului Nicolae Ivan (17 mai 1855, Aciliu, Sibiu – d. 3 februarie 1936, Cluj), acum câteva zile împlinindu-se 90 de ani de la adormirea în Domnul a celui care a pus temelia Mitropoliei Clujului, a Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj și a Radio Renașterea.

Cartea adusă în atenția dvs. are 750 de pagini și a fost publicată la Editura Renașterea anul trecut, în 2025, în anul Centenarului Patriarhiei Române. La bază o teză de doctorat susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB, lucrarea mai sus menționată vine să reîntregească imaginea Casei Regale a României în contextul Primului Război Mondial și a relațiilor cu Biserica Ortodoxă Română.
Aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor Române Unite sub Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, rămas vacant după abdicarea acestuia la 11 februarie 1866 și ple-carea în exil la Heidelberg, a reprezentat un deziderat pentru Ion I. C. Brătianu și clasa politică a vremii. S-a oscilat între Filip de Flandra și Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, destinul făcând ca la conducerea României să vină prințul Carol I. A venit incognito până la Drobeta Turnu Severin, a depus jurământul pe constituție (constituția adoptată în anul 1866, 129 de articole, față de cea din 1923 care avea 133 de articole) și a luat frâiele unei țări exotice, ci iz levantin și un București ce oscila ,,între Orient și Occident” (Neagu Djuvara). Sub conducerea lui Carol I (1866-1914), România și-a proclamat independența de stat, în urma Războiului de Independență (1877-1878), a devenit Regat (mai 1881), a avut recunoaștere și vizibilitate internațională din partea marilor puteri, a semnat un tratat secret cu Puterile Centrale (1879-1883), dar interesele naționale au înclinat balanța în favoarea Antantei, iar un proiect grandios, de care se vorbește tot mai puțin astăzi, a fost construirea Castelului Peleș (1873-1883), ce a luat naștere în 10 ani și la construcția căruia au lucrat muncitori englezi, italieni, albanezi, francezi, germani, în timpul ridicării castelului fiind un melanj lingvistic extraordinar.

Dr. Paul Roșca-Ersilian, originar din Năsăudul ,,unui trist Rebreanu și al unui neli-niștit Coșbuc” (Adrian Păunescu), astrist de la vârsta de 15 ani, a adus o contribuție valo-roasă pe tema relațiilor dintre Casa Regală a României și Biserica Ortodoxă Română, abordând în cartea sa interstițiul cronologic cuprins între formarea Statului Național Unitar Român (România Mare), constituit pe principiul wilsonian în urma Primului Război Mondial și a actului de voință națională de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, și abdicarea regelui Mihai I, abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române, de la 30 decembrie 1947. Acest interval cronologic a fost foarte dificil din punct de vedere al devenirii noastre naționale pe coordonatele wilsoniene. Ieșirea României din Primul Război Mondial, întoar-cerea soldaților de pe front la vetrele lor, conflictele ulterioare din Transilvania, din 1919-1920, sistemul de tratate de la Paris-Versailles (1919-1920), Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), legea de unificare a învățământului (1924), legea pentru înființarea Patriarhiei Române (25 februarie 1925), moment ce a fost indisolubil legat de personalitatea lui Miron Cristea, primul Patriarh al României Întregite. Unificarea canonică și bisericească a fost un proces de durată, ce s-a realizat cu mult efort și abnegație duhovnicească.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, alături de Concluzii, Anexe și Bibliografie. În primul capitol, ,,Încoronarea ca moment al maximei legături între Monarhie șii Biserică. Sensuri și perspective asupra tradițiilor bizantine și românești. Carol I și raporturile acestuia cu Biserica Ortodoxă Română” (pp. 34-148), autorul ne introduce în subiectul temei și al metodologiei de cercetare, dar în același timp realizează o expunere minuțioasă a rolului și semnificațiilor încoronării din timpul marilor civilizații antice, Egiptul antic, Mesopotamia, Babilon, Antica Helada și Imperiul Roman, trecând apoi prin Evul mediu, cu al său principiu de la Augsburg (1555), ,,Cuius Regio, Eius Religio”, epoca modernă, cu resorturile și tradițiile sale bizantino-levantine, și până la venirea Familiei Regale de Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea României.
Capitolul II, ,,Raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română și Casa Regală a României în timpul domniei regelui Ferdinand I” (pp. 149-306), pornește chiar de la deviza Familiei Regale, actuală și astăzi, ,,Nihil Sine Deo”. Autorul a analizat raporturile dintre B.O.R și Statul Român proaspăt unificat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Încoronarea lui Ferdinand I (1914-1927) și a soției sale, Maria, ca suverani ai României Întregite, la 15 octombrie 1922, a avut atât semnificații statale, pur laice, de rit și protocol regal, dar în mod cu totul aparte a avut și o încărcătură religioasă, duhovnicească, la acest act, ce consfințea Marea Unire din Cetatea Bălgradului, a participat și primul patriarh al României, Miron Cristea. În acest context, merită amintite raporturile reginei Maria cu B.O.R. și implicarea reginei în acțiuni de caritate, filantropice, din imediata proximitate a bisericii de rit răsăritean.
Capitolul al III-lea, ,,Autonomie sau angajament? Dinamica relațiilor dintre Monarhie și Biserica Ortodoxă Română din timpul domniei regelui Carol al II-lea” (pp. 307-567), în care ne sunt prezentate acțiunile lui Carol al II-lea și relațiile acestuia cu B.O.R. și patriarhul Nicodim Munteanu. Regimul de autoritate monarhică / Dictatura regală (10 februarie 1938 – 4 septembrie 1940), desființarea partidelor politice, renunțarea la tron și criza dinastică din 1925, căsătoria regelui Carol al II-lea cu principesa Elena a Greciei, toate aceste detalii au fost prezentate laborios de autor în carte.
Ultimul capitol, dar nu cel din urmă, IV, ,,Regele Mihai I și Biserica Ortodoxă Română” (pp. 577-624), reprezintă o frescă a regalității și a raporturilor acestei instituții cu B.O.R. în timpul celei de-a doua domnii a regelui Mihai I (1940-1947).

Acest volum, o referință bibliografică demnă de toată lauda, a beneficiat de o Prefață semnată de Domnul Academician Ioan Bolovan (pp. 11-14) și o Postfață asumată de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeș-Bolyai (pp. 749-750). O lucrare ce îmbogățește literatura de specialitate pe acest subiect, o imagine a Casei Regale a României și a relațiilor acesteia cu B.O.R. în timpul celor patru regi ai României, țară trecută prin furcile caudine ale celor două războaie mondiale (Regele Carol I: 1866-1914; Ferdinand I Întregitorul: 1914-1927; Mihai I sub regență: 1927-1930; Carol al II-lea: 1930-1940 și regele Mihai I: 1940-1947.
Monarhia și Biserica Ortodoxă Română, așa cum remarca și Domnul Academician Ioan Bolovan în Prefața cărții, au reprezentat cei doi stâlpi de granit până la instaurarea regimului comunist în România, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai I, abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române, de la 30 decembrie 1947.

În anul 2017, la Mănăstirea Curtea de Argeș, a fost înmormântat ultimul rege al României, Mihai I. Mănăstirea Curtea de Argeș reprezintă și astăzi simbolul relațiilor dintre Familia Regală de Hohenzollern-Sigmaringen, catolică, cu o formare militară deosebită pe li-nie bărbătească, și ortodoxie. Ctitoria lui Neagoe Basarab (1512-1521), spațiu unde s-a fundamentat mitul jertfei supreme prin balada populară populară ,,Meșterul Manole”, locul primei mitropolii ortodoxe întemeiate de domnitorul Nicolae Alexandru (1359), ținut ce ne amintește de primul descălecat a lui Negru Vodă (1291), cât și de Basarab I Întemeietorul (1310-1352), cu a sa victorie de la Posada împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, din 9-12 noiembrie 1330. Curtea de Argeș rămâne un loc al ortodoxiei, al spiritului de sacrificiu, un spațiu al memoriei colective, unde își dorm somnul de veci regii României.

Dr. Răducu RUȘEȚ,
Cluj-Napoca, 07.02.2026!