Vasile Vese – un istoric de sistem al epocii contemporane și relațiilor internaționale

La începutul anilor ’90, la Facultatea de Istorie din Cluj, după Pompiliu Teodor, ca factor de influență și putere în rândul studenților și profesorilor, a fost profesorul de istorie contemporană și relații internaționale Vasile Vese. Niciodată noi, studenții, nu am știut cum să-i spunem — Vesa, în uzul vorbirii orale, sau Vese, așa cum îi era numele academic. Cu istoricul Vese am intrat în contact abia la începutul anului IV, când a trebuit să urmez cursul de istorie contemporană universală și, în anii următori, cursurile de istorie privind relațiile internaționale contemporane. Interesant este că profesorul a aflat de mine înainte de începerea anului IV, în toamna lui 1993, pe o altă filieră. Se zvonea printre studenți că profesorul Vese ar fi avut, înainte de 1989, funcții pe linie de partid comunist în universitate și ar fi fost la fel de influent și în perioada de tranziție post-decembristă. Cum a aflat de mine profesorul Vese? Simplu: prin presă. La începutul anilor ’90 a început o aprigă polemică privind schimbarea denumirii Universității Babeș‑Bolyai. Numeroși lideri ai Vetrei Românești și ai Societății Culturale‑Patriotice „Avram Iancu”, în frunte cu regretatul președinte Ioan Teodor Stan, au militat pentru revenirea la denumirea interbelică dată de Vasile Pârvan în 1919, adică „Universitatea Daciei Superioare”, denumire folosită până în 1927, când instituția a primit titulatura „Universitatea Regele Ferdinand I”. Rectorul de atunci Andrei Marga s-a opus cu înverșunare într-o manieră compulsivă, fapt ce a transpirat în presa epocii.
Am fost primul student clujean care, cu sprijinul regretatului arhivist Vasile Lechințan, am obținut accesul la arhivele universității, cu procesele‑verbale ale rectoratului Universității Daciei Superioare după Marea Unire din 1 decembrie 1918. Am fost și printre primii care au lecturat și publicat în presa locală discursul „Datoria vieții noastre” al lui Vasile Pârvan, rostit la deschiderea primei universități românești din Ardeal, în toamna lui 1919. De fapt, am fost singurul student care m-am pus în fruntea mișcării studențești pentru modificarea denumirii „Universitatea Babeș‑Bolyai” în „Universitatea Daciei Superioare”, ca restaurare a unei tradiții interbelice. I-am cerut demisia lui Marga, pentru că nu a dorit să propună Senatului universitar schimbarea denumirii. Această mișcare mi-a adus doar ponoase în carieră și în lumea academică, deoarece establishmentul universitar s-a pronunțat împotrivă, în frunte cu rectorul de atunci, Andrei Marga, care era un promotor al globalismului și al noilor direcții ale unei fundații internaționale cu filială puternică pe strada Țebei. De fapt, eu doream o restaurare interbelică în contextul schimbărilor revoluționare post‑decembriștilor, fapt ce a atras o campanie de presă și ostilitate în universitate împotriva mea.
Astfel, în toamna lui 1993, la primul curs de istorie contemporană — care se ținea împreună cu colegii de la secția de filosofie — nu am putut participa, fiind foarte răcit, dar am aflat imediat de la prietenul și colegul meu Din Petre (profesor acum de istorie în Făgăraș și istoric local) ce se întâmplase. Un lucru care nu m-a liniștit, ci dimpotrivă, mi‑a produs mari temeri că nu voi mai termina facultatea. Când a intrat profesorul Vasile Vese în sala plină de studenți de la istorie și filosofie, într-un amfiteatru de la etajul doi al clădirii centrale, s-a uitat peste studenți și a întrebat: „Cine este studentul la istorie Ionuț Țene? Să se ridice în picioare!” Colegii au spus că lipsesc. Doar Din Petre a explicat că sunt bolnav. Vese a spus monosilabic, într‑un ton răspicat ceva asemănător: „Să vedem dacă termină facultatea!” Vă dați seama cum m‑am dus la următorul curs al lui Vasile Vese, cu inima bătând mai tare.Întâlnirea cu profesorul nu a fost atât de dură pe cât mă așteptam. M‑am prezentat, iar profesorul doar s‑a uitat lung la mine. În anul IV m‑a „categorizat”: oricât aș fi știut, primeam note mai stricte,nu mă scotea din nouă, ținându‑mă la examene mai mult timp, cu tot felul de întrebări suplimentare față de ceilalți colegi. Dar în anul V și la master trebuie să recunosc că profesorul Vese mi‑a dat zece pe linie. E adevărat că învățam pentru materia lui mai mult decât pentru altele, pentru a nu fi depunctat. La masterat recunosc că Vese m‑a simpatizat și întotdeauna făcea mici glume pe seama spiritului meu rebel, care nu m‑a ajutat deloc în construirea unei cariere insidioase, culante sau programate. Nu era în spiritul meu. Toată viața am pierdut pentru că nu am știut să mă dau bine pe lângă profesori și cei puternici, nici pe lângă informatorii de la noile servicii.

Vasile Vese a fost un profesor bun. Cursurile sale erau atractive. Nu a scris o operă istoriografică monumentală, ci una concentrată și penetrantă în conștiința cititorului, fără să provoace. Stilul său era franc și direct și știa să facă corelații de idei și principii în expunerea unui subiect. Reușea să facă materia interesantă prin analogii și interpretări. Desigur, nu a depășit niciodată programa oficială istoriografică fie dinainte de 1989, fie după 1990, probabil pentru a nu deranja sistemul și pentru a‑și putea construi o carieră academică și publică solidă. Încă din anii ’90 am observat că cei cu funcții în partidul comunist din universitate s‑au transformat repede în universitari „europeni” și bursieri ai fundațiilor pentru o societate deschisă. Ni se servea concepția europeană „pe pâine”, cum s‑ar spune în popor. Aceștia și‑au construit cariere academice solide, cu acces la beneficii materiale și stagii de cercetare impresionante în Occident. Și Vasile Vese, înainte de 1989, a avut burse și stagii în SUA, Franța și nu numai. Eu l‑am simpatizat pe Vese și datorită faptului că a avut o tragedie în familie, lucru care m‑a sensibilizat în ciuda diferențelor de idei și de abordare academică. Vasile Vese este mai mult un istoric al conferințelor și simpozioanelor decât un autor de cărți monumentale. Opera sa istoriografică este peripatetică, mai degrabă reflectată în intervenții și studii decât în opere scrise vaste.
Vasile Vese s‑a născut la 6 mai 1939. Și‑a construit o carieră academică remarcabilă în domeniul istoriei contemporane și al relațiilor internaționale. După obținerea licenței în Istorie Universală (1962) și a doctoratului în istorie (1974), Vese și‑a construit treptat traiectoria universitară la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca: asistent universitar (1962–1969), lector (1971–1978), conferențiar (1978–1990) și, din 1990, profesor universitar doctor până în 2008. A predat cursuri fundamentale de istorie contemporană universală și a condus, între 1990 și 2004, Catedra de Istorie Contemporană și Relații Internaționale; pe parcursul carierei a deținut și funcții de conducere academică, inclusiv decan al Facultății de Istorie și Filosofie (octombrie 1989–februarie 1990). Întreg parcursul profesional este marcat de experiențe internaționale consistente: multiple stagii de cercetare și training (Sorbonne 1968–1969, Academia de Științe a URSS 1988, Universitatea Liberă din Bruxelles 1992, universități din Marea Britanie și SUA în anii ’90), precum și numeroase delegări ca visiting professor (Trinity University, San Antonio, 1980; Wayne State University 1978–1979; Universitatea din Trieste 2000–2005; Universitatea Paris XII, 1998). Activitatea sa științifică s‑a reflectat și prin participări regulate la conferințe și colocvii internaționale din Europa, America de Nord și Estul Europei, abordând teme precum relațiile interetnice, istoria relațiilor internaționale și studiile minorităților din Europa Centrală. Activitatea științifică și pedagogică a fost completată de implicarea în formarea tinerilor cercetători: a coordonat doctoranzi între 1993 și 2008 și a participat activ la comisii de evaluare științifică (membru și, din 1998, vicepreședinte al Comisiei de Științe Politice, Jurnalism și Științe ale Comunicării a CNEA, 1994–2005). A fost, de asemenea, coordonator național pentru România în proiectul internațional CLIOHNET (1998–2008), evidențiind orientarea sa spre cooperarea academică europeană.
Vasile Vese se conturează, printr‑o carieră editorială și științifică extinsă, ca unul dintre istoricii invitați la reflecția asupra identităților naționale, relațiilor internaționale și proceselor de modernizare ale României în context european. Opera sa, diversă ca formate — monografii, studii colective, manuale și texte de sinteză — urmărește câteva direcții tematice permanente: constructele identitare și cetățenia, problematica minorităților, relațiile României cu marile puteri (în special cu Franța), integrarea europeană și circuitele ideologice ale secolului XX (inclusiv receptarea eurocomunismului). Vese abordează identitatea națională nu ca pe un dat natural, ci ca pe un proces istoric construit și negociat. În lucrările privind cetățenia și loialitatea în Austro‑Ungaria sau în sintezele despre frontiere și identități, el subliniază modul în care statutul juridic, politicile de stat și dinamica interetnică modelează apartenențele colective. Studiile sale evidențiază tensiunea dintre cerința integrării civice (cetățenie, loialitate față de stat) și revendicările culturale/etnice ale comunităților minoritare, arătând că soluțiile instituționale au fost în mare parte rezultatul compromisurilor istorice și geopolitice. Amintesc câteva dintre lucrările sale, în autorat sau colaborare: „Citizenship, Loyalty and National Identity in Austria‑Hungary: the Romanian case”, în „Citizenship in Historical Perspective” (2006); „Frontiers and Identities: an Approach to the Last Fifteen Years of Romanian Historiography”, în „Frontiers and Identities”, Pisa (2006); „Tolerance and Intolerance in Historical Perspective”, Edizioni Plus, Università di Pisa (2003); „Marea Unire din 1918 în context european”, București, Editura Enciclopedică (2003); „Tratatul de la Nisa. Text comentat și tradus”, Cluj‑Napoca (2002); „Istoria integrării europene”, Cluj (2001); „Paradigme în relațiile internaționale” (2001); „The Lessons of Yalta” (1998); „La présence française en Roumanie pendant la Grande Guerre”, Cluj‑Napoca (1997).

Contribuțiile sale academice sunt susținute de competențe lingvistice funcționale în engleză și franceză, pe lângă limba maternă, româna, ceea ce i‑a facilitat integrarea în rețele de cercetare internaționale și schimburi academice. Căsătorit și activ în mediul universitar până în 2008, Vasile Vese rămâne o figură importantă în istoriografia românească contemporană prin combinația dintre activitate didactică, cercetare și coordonare științifică.Ca semn al recunoașterii carierei sale, după pensionarea din 2008, Vasile Vese figurează printre profesorii clujeni de prestigiu care se regăsesc pe lista celor 202 cadre didactice ce beneficiază de indemnizația de merit în valoare de 6.000 lei net lunar, pe toată durata vieții — semn că a avut contribuții majore la sistemul universitar local. Vasile Vese îl încadrez în paradigma unui istoric de factură europeană, dar care nu a avut curajul să depășească linia roșie a unei istoriografii oficializante și comode. A nu ieși din frontul istoriografic aduce beneficii în carieră, dar nu favorizează contribuțiile originale și durabile privind scrisul istoric.

Ionuț Țene