La cumpăna luminii

La ceasul celor optzeci și patru de ani

La optzeci și patru de izvoare,
Îmi număr anii ca pe-un vechi tezaur;
Prin gând se-ntorc tăcute căi solare,
Iar timpul poartă sufletul de aur.

Privesc din Cluj spre zarea depărtată,
Unde Drăgășaniul mă așteaptă-n vis;
Acolo-mi cântă inima curată,
Cu dorul ce n-a fost nicicând închis.

Pe uliți parcă pașii mei răsună,
Sub cerul cald al tinereții mele;
Și fiecare amintire bună
Aprinde iar luceferi printre stele.

Azi nepoții-mi sunt lumină vie,
În râsul lor mă simt mereu copil;
Ei dau bătrânului putere să învie
Și-alungă orice ceas prea greu, ostil.

Cei doi feciori mi-au fost stejari de pază,
Crescuți în muncă, dragoste și rost;
Prin ei destinul încă mă veghează,
Iar eu le sunt recunoscător cum am fost.

Iar lângă mine, blândă și senină,
Îmi este drumul binecuvântat;
Poeta mea iubită, Titina Nica Țene,
Mi-a fost și stea, și cântec necurmat.

Cu ea am scris tăceri și primăveri,
Am împărțit și lacrimă, și pâine;
Am biruit atâtea grele ieri,
Crezând mereu în frumusețea de mâine.

Nu-mi pare viața numai trecătoare,
Ci-un râu ce curge limpede spre zări;
Din fiecare rană răsare-o floare,
Din fiecare vis – alte chemări.

De-ar fi să plec când Domnul va voi,
N-aș cere lumii aur ori mărire;
Ci doar să lase-n urma vieții-mi vii
Un strop de adevăr și de iubire.

La optzeci și patru de izvoare,
Îi mulțumesc destinului smerit;
Că mi-a dat oameni, cărți și sărbătoare,
Și-un suflet care încă n-a-mbătrânit.

La cumpăna luminii vieții mele,
Când anii-mi poartă rodul lor deplin,
Coboară-n suflet liniștea din stele,
Ca vinul vechi păstrat într-un destin.

În Cluj ascult cum serile respiră,
Sub teii vechi și cerul ardelean;
Dar dorul meu, ca pasărea, se-nfiră
Spre Drăgășaniul sfânt și oltean.

Acolo-mi dorm izvoarele ființei,
Acolo-am învățat întâiul grai;
Și-n orice pas aud ecoul ființei,
Chemându-mă spre necuprinsul plai.

Nu-mi plâng bătrânețea. Ea-i lumină,
Un fruct copt bine-n ramul lui de dor;
În fiecare rid se mai închină
O rugă mută către Creator.

Nepoții mei sunt muguri de-nviere,
Prin ochii lor pământul e mereu nou;
Ei îmi prefac tăcerea în putere
Și fiecare zi într-un ecou.

Cei doi feciori, crescuți în demnitate,
Sunt semnul că n-am mers zadarnic, drept;
Prin ei mi-am dăruit eternitate,
Mai mult decât aș fi putut s-aștept.

Iar lângă mine, veghe neînfrântă,
Titina Nica Țene, suflet rar,
Îmi este poezia care cântă
Când umbrele coboară în hotar.

Am scris cu ea nu numai vers și carte,
Ci însăși clipa dată de Cel Sfânt;
Iubirea noastră n-a cunoscut moarte,
Ci-a înflorit mereu din legământ.

De-ar fi să plec când Domnul va voi,
N-aș cere lumii aur ori mărire;
Ci doar să lase-n urma vieții-mi vii
Un strop de adevăr și de iubire.

            Al.Florin Țene