BARUȚU T. ARGHEZI – UN OM, O INIMĂ, UN DESTIN

Este firesc ca, fiind fiul unui scriitor de geniu, Baruțu să fi intrat încă de timpuriu în atenția presei românești. Cine nu-și amintește de volumul în proză al lui Tudor Arghezi, Cartea cu jucării, unde cei doi protagoniști, Baruțu și Mitzura, au configurat atât de candid universul inefabil al copilăriei?

L-am cunoscut pe distinsul scriitor prin intermediul corespondenței. Timp de peste 15 ani, am avut privilegiul de a-i descifra gândurile, aspirațiile, precum și împlinirile sau neîmplinirile sufletești. Pe tot parcursul acestui dialog epistolar, am simțit o legătură spirituală profundă cu Mărțișorul – simbolul casei fermecate, „patria literaturii mele”, așa cum o numea însuși Tudor Arghezi. Plecat încă din tinerețe la Lausanne, în Elveția, pentru ca fiul său să beneficieze de un tratament medical mai bun, Baruțu nu s-a mai putut întoarce în țară din cauza barierelor ideologice rigide impuse de regimul comunist.

Încă din primele scrisori, îmi preciza faptul că nu trebuia să omit niciodată, în menționarea numelui său, inițiala tatălui, „T.” – o profesiune de credință și o reverență în fața rădăcinilor sale nobile. Înfruntând vitregiile epocii și cursul neașteptat al vieții, departe de casă, scriitorul și-a construit un scut de apărare prin intermediul scrisului. A reușit astfel, prin forța condeiului, să-și pună în valoare talentul literar și să reactiveze memoria afectivă legată de părinți, de casă și de prieteni. A fost, cu adevărat, un continuator al harului arghezian, un spirit extrem de sensibil, ghidat de datoria de a transpune în pagină misterele universului de la Mărțișor.

Baruțu T. Arghezi s-a născut pe 28 decembrie 1925. Critica de specialitate notează că a lăsat în urmă peste douăzeci de volume, publicate în limbile română și franceză: de la volume de versuri și mărturii despre Mărțișor, până la studii literare și politice. Portretul său sufletesc, așa cum ni se dezvăluie din scrisori, conturează câteva trăsături distincte care l-au definit până la sfârșitul zilelor: solemnitate, gravitate, sensibilitate și generozitate. Să nu uităm că domnul Baruțu (care păstra ceva din aura aristocratică a Mărțișorului), în urma unor conjuncturi paradoxale și nefericite, pierduse dreptul de a reveni în patrie. Un tragic destin! Tonul versurilor sale rămâne unul elegiac, impregnat de nostalgia vremurilor apuse, un demers creator care sorbea, clipă de clipă, din seva dulce a aspirației spre absolut.

Pe parcursul multor ani, am avut bucuria de a descoperi Mărțișorul prin splendorile descrierilor baruțiene. Acest fapt mi-a permis să percep într-o altă lumină viața și opera lui Tudor Arghezi, să o cunosc mai bine pe sora scriitorului, Mitzura T. Arghezi, și să întâlnesc personalități marcante din spectrul cultural românesc. Printre artiștii plastici, scriitorii și muzeografii care l-au cunoscut direct pe Tudor Arghezi, îi evoc, printre mulți alții, pe Alexandru Velniciuc, Adela Mărculescu, Irina Petrescu, Mircea Constantinescu, Eugen Cristea, Mircea Albulescu, Constantin Baciu, Gheorghe Pienescu, Petre Ghelmez, Aurel Ciulei, Eugenia Oprescu, Mariana Cercel, Nicolae Dragoș, Corneliu Lupeș și Margareta Labiș.

Din această efervescență culturală s-a născut revista Mărțișor, publicație care, timp de peste un sfert de veac, a consemnat evenimente literare deosebite desfășurate în curtea casei memoriale. În fiecare număr, paginile găzduiau materiale literare dedicate acestui spațiu sacru, sub semnătura lui Baruțu T. Arghezi. Astfel am avut ocazia să-i descopăr sufletul cald și generos. În zborul amintirilor, reînviau bucuriile de altădată ale copilăriei. Îi trimiteam adesea cărți lansate în grădina Mărțișorului, fotografii și desene (printre care cele semnate de Nicolae Dragoș și Petre Ghelmez), iar el îmi răspundea cu aceeași promptitudine și bucurie, oferindu-mi, la rându-i, volumele sale de poezie, proză sau memorialistică. Așa am avut acces la opere care o vreme au fost interzise la Mărțișor, precum: Înaintea uitării, Povestiri din Mărțișor, Dincolo de zare, Vorbiri, convorbiri argheziene, Zâmbet și bocet, volumul de versuri Întârzieri în noapte sau scrierea în proză Pomul vieții, a cărei concepție grafică a fost realizată de artistul plastic Melania Arghezi, soția sa.

Scrisorile primite au dezvăluit un om profund sensibil, legat prin toate fibrele ființei de glia natală. Vocabularul operei sale este elevat, grija pentru cuvânt fiind o moștenire directă de la tatăl său: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte” (Tudor Arghezi).

Am primit, spre marea mea bucurie, adevărate portrete literare ale scriitorilor români realizate de Baruțu. Era extrem de atent la dinamica literară din țară și nu ezita să-și exprime entuziasmul pentru creațiile deosebite. Îi trimiteam inclusiv textele tinerilor debutanți publicați în revistă, iar el își manifesta adesea uimirea în fața talentelor emergente. Iată una dintre multele sale confesiuni: „Cu fiecare poezie tresar năzuințe, doruri și suspine… Cu fiecare amintire se strâng în inimă imagini, fapte și năzuințe neîmplinite…”

În calitate de jurnalist, am primit de la el și un material publicat în revista Națiunea, intitulat „Scrisoare deschisă, ție, scumpă Românie”. Baruțu T. Arghezi realiza acolo o analiză impresionantă a neamului nostru, dovedind că, în ciuda depărtării fizice, pământul natal, țara și limba română rămăseseră pentru el un izvor spiritual nemuritor.

La sfârșitul anului trecut, am participat la un eveniment dedicat memoriei lui Baruțu T. Arghezi, organizat de distinsa doamnă muzeograf Doro Nicolescu. La acest moment omagial, ce a marcat un centenar de la nașterea scriitorului, au fost prezenți, alături de muzeografii bucureșteni, și directorul Muzeului Național al Literaturii Române, domnul Ioan Cristescu. Se continuă, pe această cale, seria întâlnirilor inițiate pe vremuri de doamna Mitzura Arghezi. Momente de o autentică noblețe!

În final, îmi revine în minte o tabletă evocatoare a doamnei Eugenia Oprescu, fost muzeograf al Casei Memoriale „Tudor Arghezi”. Într-o zi, domnul Baruțu s-a prezentat la poarta muzeului în ipostaza paradoxală de simplu turist, solicitând permisiunea de a vizita casa. Doamna l-a întâmpinat cu o imensă delicatețe și politețe, bucurându-se de această întâlnire neașteptată și invitându-l să revadă spațiile copilăriei. După ce a urcat inclusiv în podul clădirii, scriitorul a coborât cu haina acoperită de praf. Când gazda a intenționat să i-o curețe, Baruțu a oprit-o zâmbind: nu voia să șteargă acel praf, pentru că el aparținea, de fapt, copilăriei sale.

Să ne amintim că în fața Casei odihnesc poetul Tudor Arghezi, Paraschiva Arghezi, soția sa, și Mitzura Arghezi, fiica scriitorului. Loc de pioșenie și reculegere! Ne putem însă imagina că, din punct de vedere spiritual, imaginea acestui loc nu poate fi completă fără prezența lui Baruțu Arghezi. Chiar dacă spațiul nu este un cimitir propriu-zis, așa cum mai glumesc unele voci, poate că într-o zi osemintele lui Baruțu vor fi repatriate în acest lăcaș sfânt, pe care îl merită cu prisosință. Timpul va confirma sau va infirma această speranță. Până atunci, dimensiunea spirituală a grădinii rămâne întreagă doar chemând, la ceas de veghe, spiritul baruțian.

Astfel, timp de aproape un sfert de veac, am avut imensa bucurie de a cunoaște o inimă, un Om, un destin!

 Profesor Petre Nicolescu