De ce unele persoane, inclusiv intelectuali și profesori pensionari, continuă să privească favorabil regimul comunist? O analiză istorică, sociologică și psihologică

Persistența unei atitudini favorabile față de regimul comunist în rândul unor persoane educate constituie un fenomen complex, care nu poate fi explicat exclusiv prin ignoranță sau rea-credință. Cercetările din domeniul memoriei colective, psihologiei sociale și sociologiei tranziției postcomuniste arată că nostalgia pentru comunism rezultă din interacțiunea dintre experiența biografică, memoria selectivă, insecuritatea economică și mecanismele identitare. Studiul de față analizează principalele cauze ale acestui fenomen.

Regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est au fost caracterizate prin monopol politic, abolirea pluralismului, controlul economiei, cenzură, represiune și limitarea libertăților fundamentale. În România, regimul instaurat după 1945 și consolidat după abdicarea regelui Mihai I a produs mii de victime politice, deportări, colectivizare forțată și un vast sistem represiv.

Cu toate acestea, sondajele realizate după 1990 au arătat că o parte a populației continuă să privească favorabil perioada comunistă.

Acest aparent paradox necesită o analiză interdisciplinară.

Psihologia memoriei demonstrează că oamenii nu își amintesc trecutul în mod obiectiv.

Odată cu înaintarea în vârstă apare fenomenul denumit în literatura de specialitate „rosy retrospection”, adică tendința de a păstra mai ales amintirile plăcute și de a estompa experiențele negative.

Mulți pensionari își amintesc: tinerețea; sănătatea; familia; locul de muncă; prieteniile.

Aceste experiențe sunt asociate automat cu perioada comunistă, fără ca regimul politic să fie evaluat separat de etapa biografică.

Mulți intelectuali afirmă că: exista loc de muncă; chiria era redusă; educația era gratuită; sistemul medical era accesibil. Aceste elemente sunt reale într-o anumită măsură. Însă ele sunt confundate uneori cu valoarea regimului însuși.

Se ignoră faptul că această stabilitate era susținută prin: control politic;  lipsa libertății economice; restricționarea circulației; supravegherea populației; represiunea opoziției.

Profesorii și intelectualii care și-au construit întreaga carieră înainte de 1989 au funcționat zeci de ani într-un sistem bine cunoscut.

După Revoluție, societatea a devenit: competitivă; instabilă; imprevizibilă.

Psihologia organizațională arată că indivizii tind să prefere mediile familiare chiar dacă acestea prezentau numeroase limitări.

Un profesor format între anii 1950–1985 a fost expus permanent unei educații ideologice.

Manualele, presa și universitățile promovau: superioritatea socialismului; rolul conducător al partidului; imaginea pozitivă a planificării economice; critica permanentă a capitalismului.

După zeci de ani de expunere, anumite reprezentări mentale pot persista chiar și după schimbarea regimului.

Numeroși profesori și cercetători au primit: grade didactice; premii; funcții; recunoaștere profesională.

Pentru unii dintre ei, condamnarea comunismului poate fi percepută ca o invalidare simbolică a propriei biografii. De aceea apare un mecanism psihologic de apărare. Nu este apărat doar regimul. Este apărată propria viață.

Sociologii arată că nostalgia comunistă este mai puternică în perioadele de criză. Inflația. Creșterea costului vieții.Insecuritatea economică.Inegalitățile sociale.Toate acestea favorizează idealizarea trecutului.

Nu trecutul este neapărat dorit. Este dorită predictibilitatea.

Leon Festinger a demonstrat că oamenii încearcă să reducă contradicțiile dintre convingeri și realitate.

Dacă un profesor a predat zeci de ani ideologia oficială, după 1989 poate apărea un conflict interior.

Acceptarea faptului că sistemul era profund represiv implică și acceptarea ideii că propria activitate s-a desfășurat într-un astfel de context.

Pentru a reduce această tensiune psihologică, unele persoane minimizează aspectele represive și accentuează beneficiile sociale.

Nu toate categoriile sociale au experimentat direct: închisorile politice; deportările; anchetele Securității; confiscările.

Persoanele care nu au avut contacte directe cu aparatul represiv pot avea o imagine incompletă asupra dimensiunii represiunii.

Comunismul promova ideea egalității sociale.În practică exista însă o elită privilegiată: nomenclatura; activiștii de partid; conducerea Securității; elitele economice ale partidului.

Cu toate acestea, pentru o parte a populației diferențele de venit păreau mai reduse decât în economia de piață.

Această percepție contribuie la nostalgia față de trecut.

În România, studierea represiunii comuniste a devenit sistematică abia după anul 2000.

Generațiile care nu au citit documentele despre: Pitești; Aiud; Gherla; Canal; deportările în Bărăgan; pot construi o imagine incompletă asupra regimului.

În cazul profesorilor pensionari apar câteva elemente specifice: întreaga carieră s-a desfășurat într-un singur sistem; statutul social al profesorului era relativ stabil; manualele erau unice; autoritatea școlii era mai mare; concurența profesională era redusă.

Uneori nostalgia se referă mai mult la această ordine instituțională decât la sistemul politic în ansamblu.

A evalua critic comunismul nu înseamnă a nega faptul că unele politici sociale au fost apreciate de o parte a populației. În același timp, aprecierea unor aspecte precum accesul la locuințe, educație sau servicii medicale nu poate șterge caracterul represiv al regimului, documentat de cercetarea istorică. Analiza trebuie să distingă între experiențele individuale și evaluarea instituțională a unui sistem politic.

Nostalgia pentru comunism în rândul unor intelectuali sau profesori pensionari nu poate fi explicată printr-o singură cauză. Ea rezultă din suprapunerea memoriei autobiografice, a mecanismelor psihologice de adaptare, a experiențelor economice și a modului în care este construită memoria colectivă. În același timp, studiile istorice arată că regimul comunist din România a încălcat sistematic drepturile și libertățile fundamentale. Înțelegerea motivelor nostalgiei nu presupune justificarea acelor încălcări, ci o analiză echilibrată a felului în care oamenii își interpretează propriul trecut.

                                                                Al.Florin Țene