Suveranism versus „suveranist” — între lupta pentru libertate, conservatorism și realitatea globalizării

În ultimii ani, cuvântul „suveranist” s-a infiltrat rapid în discursul politic și mediatic din România, desemnând actori, partide și curente care revendică prioritatea suveranității naționale în fața organismelor supranaționale. Contrar frecvenței sale în spațiul public, termenul „suveranist” lipsește încă din edițiile standard ale Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX). Această discrepanță ridică atât probleme lexicografice, cât și implicații civice și politice care merită clarificate. Ce semnifică „suveranist” în uzul curent? În practica jurnalistică și în dezbaterea politică, „suveranist” este utilizat în două registre principale: ca substantiv — persoană, lider sau membru al unui curent politic ce promovează restabilirea competențelor decizionale la nivelul statului-națiune; și ca adjectiv — caracteristic unei politici sau retorici care susține protecția economică, culturală și legislativă față de influențele externe și normele supranaționale. Din punct de vedere morfologic, formarea cuvântului este transparentă — „suveran” + sufixul „-ist”. Totuși, includerea unui neologism în dicționar urmează criterii care țin de frecvență, stabilitate și relevanță în limbajul public și profesional. Absența din DEX poate reflecta întârzieri în actualizarea lexicografiei, reticențe prescriptive sau necesitatea unei conturări mai precise a sensurilor, mai ales când termenul poartă încărcături ideologice puternice.

Din punct de vedere lingvistic, cuvântul „suveranist” nu figurează în edițiile DEX, dar, paradoxal, a intrat în dezbaterea publică. De fapt, impunerea termenului „suveranist” urmărea schimbarea denumirilor tradiționale care reflectă orientarea politică a suveranismului: naționalismul sau patriotismul. Creatorii acestui nou termen artificial și ai partidelor „suveraniste” au dorit, în ultimii zece ani, înlocuirea cuvântului „naționalism” cu „suveranist”. În consecință, s-a urmărit, practic, eliminarea rădăcinii simbolice a etnicității identare din orientarea politico-ideologică a curentului cunoscut anterior drept „naționalism”, termen moștenit de la Eminescu, Hașdeu, Iorga, Ionescu, Eliade sau Țuțea. Folosirea neclară sau instrumentală a termenilor poate transforma dezbateri legitime în etichete polarizante și poate genera confuzie în spațiul public românesc. În cazul „suveranistului”, riscul este dublu: termenul poate fi folosit fie pentru a legitima o revendicare politică a autonomiei decizionale, fie ca etichetă stigmatizantă pentru adversari. O definiție neutră și bine fundamentată ar contribui la o dezbatere publică mai lucidă și la responsabilizarea actorilor politici. ”Suveranistul” este o invenție subsidiară a unor interese materiale de a elimina termenii de naționalism și patriotism. Astfel ”suveranistul” fără rădăcina identitară este o abstracție. Poate asta s-a dorit din partea ”inventatroilor” acestui cuvânt folosit des, începând din 2014 încoace. Un patriotism fără patrie și un naționalism fără națiune? Absența cuvântului „suveranist” din DEX contrastează cu prezența sa robustă în discursul public. Includerea în dicționar ar normaliza utilizarea termenului, ar reduce ambiguitățile și ar contribui la clarificarea proiectelor politice pe care le descrie. Totodată, consider că în discursul public ar trebui să se revină la cuvintele validate de istorie și de DEX, adică la „naționalism” sau „patriotism”, termeni care în istoria noastră modernă s-au confundat și s-au sintetizat cu „conservatorismul”, un curent social-politic ideologic integrat în limba română și în politologie.

Într-o epocă marcată de crize suprapuse — de la instabilitate economică și pandemii la conflicte geopolitice care afectează frontierele Europei — suveranismul a reapărut ca o forță politică capabilă să redeseneze mersul democratic. Deși suveranitatea este un concept la fel de vechi ca statul-națiune modern, transformarea ei într-o doctrină electorală de masă ridică provocări esențiale pentru secolul XXI. De la termenul „suveranism” din DEX s-a ajuns la cuvântul „suveranist”, care a devenit retoric și, pentru unii, impopular, în totală contradicție cu curentele autentice de expresie suverană: naționalismul, patriotismul și conservatorismul. Astfel, suveranismul modern se conturează, în esență, ca o reacție la globalizarea necontrolată și la tendințele federaliste. Promisiunea centrală este simplă: readucerea deciziei politice în interiorul frontierelor naționale, sub autoritatea Constituției și a instituțiilor statale, împotriva influenței deciziilor sau directivei supranaționale. Din acest nucleu derivă trei piloni principali: refuzul prevalenței normelor externe asupra dreptului intern; protecționismul economic, pentru a conserva resurse strategice sub control național; și conservatorismul identitar, menit să protejeze valorile și cultura locale în fața omogenizării globale. Actorul practic al acestei doctrine — „suveranistul” — poate fi lider politic, partid sau electorat dezamăgit. Discursul suveranist este adesea populist, construit pe dihotomia „noi versus ei”: „noi” = poporul onest și abandonat; „ei” = elitele tehnocratice, birocrații și rețelele globale. Mesajul-cheie, ilustrat de sintagma „Take back control”, mizează pe emoție, nu doar pe economie, și pune accentul pe necesitatea recăpătării demnității și a controlului asupra destinului colectiv. Dar, paradoxal, „suveranistul” nu are o identitate etnică. Este provocarea acestui cuvânt artificial inventat.

Contextul românesc oferă suveranismului nuanțe specifice. Spre deosebire de variantele vest-europene, unde argumentele sunt adesea laice și economice, în România curentul suveranist s-a suprapus cu elemente de naționalism mistic și religios. Partidele și liderii suveraniști folosesc intens platformele digitale pentru a exploata frustrarea față de corupție, sărăcia rurală și sentimentul de periferie — percepția că România este un partener de rang doi în Uniunea Europeană, ale cărui resurse sunt valorificate în defavoarea cetățenilor. Ascensiunea nu reflectă neapărat o radicalizare bruscă, ci o acumulare de nemulțumiri reale, transformate în discurs politic coerent și mobilizator. De aceea, un curent de revitalizare a suveranismului ar trebui să revină la curente validate moral și ideologic: naționalism și patriotism, nu la termenul „suveranist”, care nu există încă în DEX și care s-a compromis tocmai prin eliminarea sensului etnic pornind de la „național” sau de la ”iubirea de patrie” exprimată prin „patriotism”. „Suveranistul” exclude elemente naționale, trecutul istoric și patriotic — aceasta este confuzia adusă de curentul „suveranist” creat în ultimii peste zece ani, care intră în contradicție cu patriotismul curat și cu naționalismul autentic și care, ideologic, se pliază pe curentul conservatorismului istoric. Mai mult, eticheta de „suveranist” este uneori folosită ca scuză pentru lideri populiști incapabili să ofere soluții administrative eficiente, transformând dezbaterea despre suveranitate într-un vehicul pentru teorii conspiraționiste sau retorică xenofobă. Provocarea reală a ”suveraniștilor” nu este doar să revendice puterea decizională, ci să demonstreze că pot guverna eficient într-o lume interconectată. O politică responsabilă ar trebui să fie conservatorismul, care să combine respectul pentru decizia democratică națională cu deschiderea pragmatică către cooperare internațională: protejarea industriilor și resurselor strategice fără a sufoca competiția, întărirea statului de drept și a transparenței pentru a recupera încrederea cetățenilor și consolidarea securității prin alianțe, nu prin izolare.

Suveranismul nu este un fenomen trecător ca cel ”suveranist”, ci istoric el semnalează o nevoie legitimă a oamenilor de a-și vedea deciziile respectate și reflectate în propriile vieți. Rămâne însă întrebarea esențială: poate fi suveranismul transformat dintr-un slogan emoțional într-un proiect guvernamental pragmatic, care să asigure prosperitate și securitate fără a sacrifica beneficiile cooperării globale? Pentru a face diferența între un cuvânt „suveranist” inventat și implementat artificial în ultima perioadă și suveranismul istoric, românii ar trebui să se reîntoarcă la valorile și ierarhiile validate istoric de suveranismul exprimat identitar prin naționalism și patriotism și validate ca și curent social-politic de conservatorism. Adevărații patrioți sunt naționaliștii iubitori de patrie cu o viziune și orientare conservatoare, care pot oferi răspunsul ce va decide dacă promisiunea unei independențe mai mari devine un câștig real în era interdependențelor. ”Suveranistul” este o invenție de dată recentă, dar suveranismul este expresia naționalismului și patriotismului validat de istorie în acțiunea conservatoare pentru prosperitatea și demnitatea românilor într-o lume inter-dependentă, în care negociem drepți, nu în genunchi. Patriotul este model și un reper viu al credinței puse în practică. Suveranismul ca proiecție a patriotismului se construiește pe trei elemente: cultură, ierarhie, credință și instituții puternice. De aici pornește demnitatea, respectul intern și internațional, precum și prosperitatea unei societăți bazate pe valori. Asta este calea!

Ionuț Țene

(Articol apărut în publicația Români în Andalucia, Spania)