Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul 3: Schituri, Editura Liga Scriitorilor, 2026

Volumul al treilea al amplei sinteze Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de Al. Florin Țene și dedicat schiturilor ortodoxe, se înscrie într-un proiect cultural și spiritual de mare anvergură, orientat spre recuperarea memoriei monahale românești și spre valorizarea patrimoniului ecleziastic. Autorul își asumă explicit o misiune de sinteză istorică și identitară, definind lucrarea drept „o sinteză a creștinismului românesc, o lucrare cu caracter academic, de valorizare și recuperare a patrimoniului ecleziastic” (p. 1). Această declarație programatică stabilește încă de la început direcția întregului volum: schitul nu este privit doar ca un obiect de studiu istoric, ci ca un reper spiritual fundamental al ortodoxiei românești.

Cartea impresionează prin amploarea documentării și prin ambiția de a reuni într-un singur corpus informații istorice, teologice, culturale și literare despre schiturile din România și din spațiul ortodox românesc extins. Din primele pagini, autorul oferă o definire clară a schitului: „Schiturile din România sunt așezăminte monahale de dimensiuni mai mici decât mănăstirile, dar cu o încărcătură spirituală și culturală deosebită” (p. 2). Această formulare concentrează esența întregii lucrări: dimensiunea redusă a schitului contrastează cu importanța sa spirituală și culturală.

Unul dintre meritele majore ale volumului este abordarea etimologică riguroasă. Autorul urmărește traseul termenului schit de la grecescul σκῆτη la forma slavonă скитъ și apoi la românescul schit, demonstrând că termenul „a intrat în limba română prin intermediul slavonei bisericești, în Evul Mediu, odată cu consolidarea organizării monahale ortodoxe în Țările Române” (p. 5). Explicația filologică este susținută prin bibliografie de specialitate și prin contextualizare istorică, ceea ce conferă demersului credibilitate academică.

Din perspectivă istorică, lucrarea reușește să integreze dezvoltarea schiturilor în evoluția generală a monahismului românesc. Autorul arată că „primele mănăstiri și schituri cunoscute apar spre sfârșitul Evului Mediu, în paralel cu consolidarea structurii ierarhice a Bisericii Ortodoxe în Moldova, Țara Românească și Transilvania” (p. 2). Această plasare cronologică este importantă deoarece evită mitologizarea începuturilor și înscrie fenomenul monahal într-un proces istoric concret. În același timp, sunt evidențiate influențele bizantine și slavone, precum și rolul unor personalități duhovnicești, între care Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, în revitalizarea isihasmului.

Dimensiunea spirituală constituie nucleul ideatic al volumului. Autorul insistă asupra faptului că schiturile au fost „locuri privilegiate pentru cultivarea vieții ascetice” (p. 2), spații în care s-a dezvoltat practica isihasmului și a rugăciunii neîncetate. Formularea „liniștea se transformă în rugăciune, iar credința capătă profunzime și continuitate” (p. 3) are o evidentă forță expresivă și rezumă viziunea autorului asupra rostului monahismului. Din acest punct de vedere, cartea depășește statutul unei simple monografii istorice și dobândește accente de meditație teologică.

Un capitol deosebit de valoros este cel consacrat rolului cultural al schiturilor. Autorul subliniază că, în perioadele dificile ale istoriei, „aici s-au copiat manuscrise, s-au păstrat texte liturgice și s-a transmis mai departe patrimoniul spiritual” (p. 3). Această observație evidențiază funcția de conservare culturală a schiturilor și contribuția lor la continuitatea identității românești. În mod inspirat, lucrarea le definește drept „centre de iradiere spirituală” (p. 3), formulă care surprinde influența lor asupra comunităților din jur.

Deosebit de interesantă este și secțiunea dedicată relației dintre schituri și literatura română. Autorul demonstrează că aceste așezăminte au devenit „simboluri ale introspecției, ale spiritualității și ale legăturii dintre om și divinitate” (p. 3). Referințele la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu sau Nicolae Steinhardt sunt bine integrate și susțin ideea că schitul funcționează în imaginarul literar românesc ca spațiu al revelației și al regăsirii de sine. Afirmația potrivit căreia „schitul ortodox este un topos al verticalității” (p. 12) reprezintă una dintre cele mai inspirate formule interpretative ale cărții.

Structura volumului este amplă și enciclopedică. După capitolele introductive de sinteză, autorul prezintă numeroase schituri individuale, fiecare însoțit de date istorice, arhitecturale și bibliografice. Exemplele analizate – Schitul Icoana Veche, Schitul Maicilor, Schitul Codreni și multe altele – ilustrează diversitatea fenomenului monahal românesc. În cazul Schitului Icoana Veche, autorul surprinde cu sensibilitate raportul dintre permanența spirituală și fragilitatea materială, concluzionând că edificiul „ilustrează dialectica dintre permanența spirituală și precaritatea materială” (p. 15). Această observație depășește nivelul descriptiv și conferă interpretării o dimensiune simbolică.

Analiza Schitului Maicilor din București este una dintre cele mai reușite secțiuni ale volumului. Autorul urmărește destinul dramatic al monumentului în contextul demolărilor comuniste și interpretează translarea bisericii ca pe un „simbol al supraviețuirii patrimoniului sub presiunea ideologică” (p. 17). Comentariul este echilibrat și evită retorica excesivă, păstrând un ton sobru și argumentat. În mod justificat, monumentul este considerat „un text de piatră al istoriei bucureștene” (p. 18), expresie care sintetizează valoarea sa memorială.

Un alt aspect demn de remarcat este extinderea perspectivei dincolo de granițele actuale ale României. Autorul include schiturile românești de la Muntele Athos și din Republica Moldova, subliniind că fenomenul monahal românesc are o dimensiune transnațională. Schitul Prodromu este prezentat ca „o punte spirituală între Biserica Ortodoxă Română și tradițiile athonite” (p. 7), ceea ce evidențiază continuitatea identității românești în spațiul ortodox mai larg.

Din punct de vedere metodologic, lucrarea combină istoria ecleziastică, filologia, teologia, istoria artei și critica literară. Bibliografia este impresionantă și include dicționare etimologice, lucrări de istorie bisericească, studii despre monahism, ediții patristice și surse literare. Această interdisciplinaritate constituie unul dintre punctele forte ale volumului și îl recomandă atât cercetătorilor, cât și cititorilor interesați de cultura religioasă românească.

Stilul lui Al. Florin Țene oscilează între discursul academic și eseul cultural. În numeroase pasaje, formulările capătă o evidentă încărcătură lirică, precum în afirmația: „Prin discreția lor, schiturile au modelat în profunzime spiritualitatea românească” (p. 3). Această tonalitate conferă textului căldură și accesibilitate, însă uneori poate diminua rigoarea strict academică. Cartea nu este o monografie critică în sens universitar restrâns, ci mai degrabă o sinteză cultural-spirituală cu ambiții enciclopedice.

Un element remarcabil este atenția acordată patrimoniului material și problemelor conservării. Descrierea distrugerii Schitului Icoana Veche prin incendiu și reflecția asupra „fragilității patrimoniului religios rural” (p. 15) conferă volumului și o dimensiune civică. Autorul sugerează necesitatea unor politici coerente de protejare a monumentelor ecleziastice, transformând cercetarea istorică într-un apel implicit la responsabilitate culturală.

Cartea are și o importantă funcție identitară. Repetat, autorul leagă istoria schiturilor de formarea conștiinței naționale și de continuitatea spiritualității românești. În concluzia uneia dintre secțiuni, el afirmă că schiturile „au avut o importanță majoră în evoluția ortodoxiei, contribuind la păstrarea și aprofundarea vieții spirituale, la transmiterea tradiției și la formarea unor modele autentice de credință” (p. 3). Această idee traversează întregul volum și îi conferă coerență ideologică.

Dincolo de informația factuală, lucrarea transmite o anumită viziune asupra relației dintre om, natură și sacru. Schiturile sunt descrise ca spații retrase, „amplasate în zone izolate – în munți, păduri sau pe dealuri – favorizând viața de rugăciune, liniștea și contemplarea” (p. 2). Natura nu apare doar ca decor, ci ca mediu al experienței spirituale. Această perspectivă apropie cartea de tradiția eseisticii religioase românești și îi conferă o dimensiune contemplativă.

În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul 3: Schituri reprezintă o contribuție semnificativă la cunoașterea patrimoniului monahal românesc. Prin bogăția informațiilor, prin perspectiva interdisciplinară și prin atenția acordată atât dimensiunii istorice, cât și celei spirituale și culturale, volumul se impune ca o lucrare de referință pentru studiul schiturilor ortodoxe. Chiar dacă nu urmărește exclusiv exigențele unei monografii academice stricte, cartea oferă o sinteză amplă și coerentă, utilă cercetătorilor, studenților și publicului cultivat.

Meritul fundamental al autorului constă în transformarea schitului dintr-un obiect aparent marginal al istoriei bisericești într-un simbol major al spiritualității românești. Formula finală a volumului exprimă cel mai bine această perspectivă: „Schiturile Bisericii Ortodoxe Române au fost și rămân spații privilegiate ale întâlnirii dintre om și Dumnezeu” (p. 9). În lumina acestei afirmații, cartea lui Al. Florin Țene poate fi citită nu doar ca un studiu despre trecutul monahal al României, ci și ca o meditație asupra continuității credinței și asupra rolului memoriei spirituale în cultura română contemporană.

Constantin GEANTĂ