Răzvan Gheorghe: Sălașul Regelui

La sălașul unde a fost ucis colonelul Ion Uță și alți partizani din gruparea sa, în luptă cu trupele de Securitate, în fatidica dimineață de 8 februarie 1949. Cine va urca pe povârnișul acesta izolat, printre fagi, rugi de mure și ferigi înalte, unele atât de înalte încât fac invizibil și un om călare, va înțelege de ce luptătorii lui Uță au ales tocmai acest sălaș ridicat într-un loc singuratic și greu accesibil. Nopțile de aici te poartă spre un nou nivel al întunericului. Uneori, liniștea te-nghite pe nemestecate. Acum, după mulți ani în care nimeni nu s-a mai ocupat de întreținerea lui, năpădit de bălării și rugi de mure, vechiul sălaș al lui Meilă Careba e întrezărit abia când ajungi în apropierea lui. Brezovița șerpuiește undeva la picioarele povârnișului.

Sunt împreună cu prietenul Mircea Vlădescu, nepotul partizanului Mircea Vlădescu. În familia Vlădeștilor există o tradiție sănătoasă – până acum, toți nou-născuții de sex masculin au primit numele Mircea, în semn de respect și prețuire pentru partizanul al cărui sânge curge și prin venele lor. În familie sunt nu mai puțini de patru Mircea.

În interiorul sălașului, în special în cuină, de traversele pe jumătate năruite ale tavanului atârnă vreo 5-6 lilieci. Din când în când se desprind și orbecăiesc aiuritor pe deasupra noastră.

În fața acestei uși a avut loc o baie de sânge. Ieșind primii din sălașul împresurat, în cele mai vitrege condiții de iarnă, partizanul Pantelimon Erimescu și Meilă Careba (țăran din Borlovenii Noi, gazda luptătorilor) au fost uciși cu rafale de pistoale-mitralieră. Tot în imediata proximitate a acestei uși a fost rănit partizanul Mircea Vlădescu, în claviculă, căzând viu în mâinile securiștilor. Capturarea sa a fost similară cu moartea. Deși va fi condamnat la 20 de ani muncă silnică, după bătăi, torturi și umilințe pe care o minte sănătoasă nici nu și le-ar putea imagina, tânărul (28 ani) urma să fie scos din Penitenciarul Gherla, dus într-o locație necunoscută și executat sumar de Securitate. A fost o crimă abominabilă, întrucât Mircea Vlădescu nu era condamnat la moarte de o instanță.

La cea din urmă încercare de spargere a cordonului fixat de Securitate, sperând să răzbească spre culme, Uță rămâne în urmă, acoperind cu rafale de pistol-automat retragerea camarazilor săi. E momentul în care e secerat mortal, trupul spart de gloanțe rostogolindu-se pe povârnișul abrupt. Tot atunci e ucis și Ilie Voica. Întreaga încleștare a durat aproximativ 45 de minute. S-a tras ca la război.

Singurii care scapă cu viață și neatinși de glonț, spărgând împresurarea cu grenade și rafale susținute, sunt Dumitru Mutașcu zis ”Fus” și Iancu Baderca. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără jertfa colonelului Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale, care a plătit cu viața timpul câștigat pentru camarazii săi. Fiindcă asta face un comandant autentic. E plămădit din sânge, noroi și sudoare, nu din ștampile și înscrisuri. Iar când vine momentul martiriului, nu dă bir cu fugiții și nici nu-l deleagă pe altul să moară în locul lui, ci, asemeni lui Hristos, se înalță chiar el pe cruce, asumându-și întregul calvar. De aceea a fost atât de iubit și respectat Ion Uță de partizanii săi și de țăranii bănățeni din satele de munte. A luptat și a murit alături de ei. El a fost Regele Pădurii. Pentru că și-a pus pe creștet Coroana Libertății.

Veșnica lor pomenire!

Răzvan Gheorghe