† 3 septembrie – 28 de ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Liviu Brânzaș, întemnițat timp de 13 ani în închisorile Oradea, Jilava, Minele Baia Sprie și Cavnic, Gherla și Aiud

Părintele Liviu Brânzaș s-a născut la 16 decembrie 1930, în comuna Sâniob, județul Bihor. În 1940, în urma Diktatului de la Viena, împreună cu familia s-a refugiat în comuna Finiș.

Despre resorturile spirituale ale luptei sale anticomuniste, Părintele Liviu Brânzaș spunea: „Am fost condamnat de către regimul comunist, pentru împotrivire la instaurarea lui în România. Motivele care m-au determinat la această atitudine nu au fost de ordin social (la ora aceea eram o familie de oameni modești, săraci chiar, după patru ani de refugiu), ci erau integral de natură spirituală. În familia noastră s-a cultivat un spirit antibolșevic încă din copilăria mea. Bunicul meu, Moise Brânzaș, cunoscuse ororile bandelor bolșevice ale lui Bela Kuhn, din 1918 și vorbea de bolșevici așa cum ar vorbi un pustnic despre diavoli: întruchiparea maximă a răului. Pentru familia noastră, aderarea la comunism și înscrierea în P.C.R. echivala cu o lepădare de Hristos și o unire cu satana! După familie, a urmat școala. Învățătorul meu, preotul Vasile Bucur, naționalist și creștin, m-a învățat de asemenea, să urăsc bolșevismul. În timpul războiului antisovietic a scris un „poem dramatic” intitulat „Jertfa Basarabiei”, în care îi prezenta pe bolșevici drept dușmanii lui Dumnezeu și ai Neamului. Apoi a urmat educația de la liceul „Samuil Vulcan”, educație preponderent creștină și românească, deci anticomunistă”.
Părintele Liviu Brânzaș a fost arestat la 15 noiembrie 1951, după doi ani în care a stat ascuns ca fugar, în comuna Sudrigiu, județul Bihor, împreună cu alte 28 de persoane. A fost judecat de Tribunalul Militar Timișoara, deplasat la Oradea, primind o condamnare de 25 ani muncă silnică (sentința nr. 1/3 ianuarie 1953), pedeapsă din care a ispășit 13 ani. Era acuzat de activitate legionară și implicare în rezistența anticomunistă, fiind condamnat pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Alături de tânărul Liviu Brânzaș au mai fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică fratele său, Virgil Brânzaș, Petre Stanciu și Adrian Mărăscu. Au primit sentința ca pe o decorație, așa cum avea să scrie Părintele Brânzaș: „La sfârșit zâmbim. Parcă am fi fost decorați. Într-un sens, această condamnare poate fi considerată un fel de decorație. Mai exact, un titlu de onoare”.

Părintele Liviu Brânzaș a fost întemnițat în închisorile Oradea, Jilava, Minele Baia Sprie și Cavnic, Gherla și Aiud. A participat la greva foamei de la Aiud, din care cauză a fost transferat la închisoarea Gherla, unde a fost hrănit forțat și izolat în Zarcă timp de 30 de zile (între 19 ianuarie și 19 februarie 1955). Pe data de 31 iulie 1955 a fost transferat din nou la penitenciarul Aiud, unde a refuzat reeducarea. A fost izolat timp îndelungat, peste trei luni de zile, în înfricoșătoarea Zarcă a închisorii.

În închisoarea Aiud s-a rugat Domnului să ajungă în aceeași celulă cu Sfântul Dumitru Stăniloae. Dumnezeu i-a împlinit ruga, împărțind celula cu Prințul Ghica și Părintele Stăniloae. La prima întâlnire, Sfântul Stăniloae i-a spus: „Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit și a biruit întotdeauna prin credința în Dumnezeu și prin speranța în triumful final al binelui. Așa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie și smerenie suferința ce ni s-a dat”. Liviu Brânzaș a audiat zilnic cursurile marelui teolog timp de câteva luni, în celula 321 a Aiudului. Concluzia trasă în urma învățăturilor primite a fost următoarea: „Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinților Părinți. Ei te învață din propria experiență cum se obține mântuirea”. Mai mult, în timpul reeducării de la Aiud, Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae a intervenit salvator în apărarea lui Liviu Brânzaș, care în declarația sa vorbise despre cele trei principii care i-au călăuzit viața: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor.

Relatarea Părintelui Brânzaș despre acest moment o vom reda integral la finalul acestei scurte biografii.

După eliberarea ca un Cavaler fără de prihană din temnița Aiudului, printre ultimii, în 31 iulie 1964, Liviu Brânzaș a luptat să devină slujitor al Domnului, așa cum îi făgăduise lui Hristos. În anul 1968 a fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu. După numai un an de la începerea cursurilor, ucenicul Părintelui Profesor Stăniloae de la „Universitatea Aiud” devine preot, fiind deja căsătorit și având o fiică. Așa cum i-a mărturisit fostei deținute politic Aspazia Oțel Petrescu, Părintele Liviu Brânzaș s-a dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrace haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în secolul XX, un veac ateu și totalitar. Fostul deținut politic Virgil Maxim a aflat cu bucurie de hirotonirea Părintelui Liviu, considerând că mirul preoției se pogorâse pe capul lui „ca roua Hermonului pe Munții Sionului”.

A slujit cu vrednicie în parohiile Iacobeni, Tureni și Suceagu din județul Cluj. Acorda o atenție deosebită catehizării tinerilor din parohiile respective, pe care o considera o datorie primordială a preotului, cu toate riscurile pe care le presupunea aceasta în timpul regimului comunist.

În anul 2001, la editura Scara, a apărut lucrarea de memorialistică a detenției Părintelui Liviu Brânzaș, „Raza din catacombă”, cu o prefață a Cuviosului Părinte Justin Pârvu (pe care l-a cunoscut tot în temnița Aiudului). „Martor într-un proces moral” (Ed. „Brad ‘94”, 2000) este o altă carte a mult pătimitorului preot, ce reunește cuvântările sale cu ocazia comemorărilor de la Aiud, Gherla sau Canal, predici, majoritatea articolelor publicate în diferite ziare și reviste, o parte din excepționalele discursuri rostite la Congresele foștilor deținuți politici.

Părintele Liviu Brânzaș s-a mutat la Domnul în 3 septembrie 1998, în urma unui cancer apărut subit. Apropiați ai Părintelui sunt de părere că moartea sa a fost provocată de cei deranjați de atitudinile sale anticomuniste, așa cum s-a întâmplat și în cazul Părintelui Ioan Negruțiu și al Părintelui Constantin Voicescu.

Timpul avea să-i dea dreptate Părintelui Brânzaș în previziunile sale despre viitorul tinerilor. Cu înțelepciune și discernământ, fostul deținut politic scria, la câteva zile după revoluția din decembrie 1989: „Dacă nu am cucerit sufletul tineretului atunci când era frustrat de valori reale, acum, când va fi liber și va fi asaltat din toate direcțiile de sirenele diverselor miraje, nu prea sunt speranțe în acest prim moment… Avem o importantă și grea datorie de a reîncreștina spiritual acest tineret român, care, deși botezat, nu folosea în discursurile lui numele lui Hristos” (Jurnal, 26 decembrie 1989). Pentru o actualizare a atitudinii generației sale față de comunism (căruia îi spunem, mai nou, neomarxism), Părintele Brânzaș ne indica reperul după care identificăm bolșevicii: ateismul. Iar remediul este să rămânem nedezlipiți de Hristos și de biserica Lui, așa cum ne îndemna Părintele: „Opoziția față de comunism era în primul rând, o chestiune fundamentală de credință. S-ar fi putut întâmpla ca prin vreun miracol economic, comunismul să realizeze un nivel de trai acceptabil sau cel puțin, suportabil. În acest caz, anticomunismul nostru înceta? Noi ne împotriveam în primul rând ateismului, care stă la baza ideilor marxiste. Bolșevicii rămân dușmanii noștri, chiar dacă ar realiza paradisul material pe pământ, căci ei sunt dușmanii lui Hristos! Încă de la școala primară, am învățat de la dascălul meu, poetul Vasile Bucur, că lupta împotriva comunismului este o cruciadă.

Comunismul este ca acea fiară roșie din Apocalipsă, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Să nu lăsăm pe urmașii noștri să piardă binefacerile sufletești ale Nașterii Mântuitorului! Să nu le lăsăm o țară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noștri o viață în care vor fi pierdut pe Hristos! Iar pentru aceasta, să nu fugim din fața jertfei pentru apărarea Crucii!”

Părintele Liviu Brânzaș: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declarație scurtă, în fața tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viață a fost determinat de trei principii: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunța sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile țării. Și, ca și cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc și declar în fața tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simțul realității, întrucât vorbesc ca și cum mâine vom ieși din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o țară dominată de bolșevism, în care noi vom fi în permanență supravegheați și hărțuiți de Securitate. În această situație, nu prea sunt speranțe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii” de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „dușman al poporului”. Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declarația cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul” meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc și cea mai valoroasă faptă a lui din istorie”.
Când termin, câțiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu și alții. Părintele îmi spune:

– Ai fost peste așteptări. Să știi că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul ființei mele sufletești de ceea ce am spus, m-am așezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie așa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Și – culmea! – cel care vorbește primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mișcare și, fără să țină cont de prudență, se lansează într-o dizertație asupra mesianismului românesc, care – zice el – a constituit un ideal pentru o generație… și alte considerații de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu și astfel se iscă o polemică în care se angajează mulți, unii pro, iar alții contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucnește:

– Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre așa ceva, aici și acum!

Parpalac și-a luat în serios rolul de politruc și a reacționat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deși el se adresează lui Vojen, totuși eu am provocat acest scandal și, în ultimă instanță, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae și intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenție, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbește de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creștinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie și spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeași idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă”. În acest „cea mai frumoa­să” am crezut și eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Și nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună așa: „Lui Liviu Brânzaș, cu o deosebită afecțiune și bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească și misionarismul ei în lume”.

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmațiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declarația mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declarația de fidelitate față de cele trei principii (credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolșevicii prin acțiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se liniștește și se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAȘ

Sursa: Florin Palas