Marius Țion este un poet originar, care și-a găsit propria cale stilistică în poezie, propria identitate din vremea debutului nouăzecist. Am scris despre aceasta și despre volumele anterioare ale poetului, alcătuite de-a lungul anilor: „Umbra”, „Prin lanurile înserării” și, mai recent, „Rezemat de noapte”. Iată că poetul Marius Țion este prolific și revine cu un nou volum de versuri, „Zăpezi și lacrimi”, apărut la Editura Casa Cărții de Știință (2026, cu un cuvânt-înainte de Constantina Raveca-Buleu). De această dată, poetul aduce ceva inefabil universului liric cu care ne-a obișnuit. Noutatea nu constă neapărat într-un stil cu totul diferit, ci în recrearea unei poezii de factură postmodernă, cu inflexiuni neomoderne, dedicate precum niște ”povestiri” lirice și licențelor de limbaj specifice postmoderniștilor clujeni de la începutul anilor ’90. Poetul reușește să se reinventeze, dar păstrând, în același timp, specificul său stilistic original. A schimbat doar modelul literar, dar a păstrat propriul registru și propria sa cale estetică, rafinând-o cu experiența anilor și a lecturilor. Volumul debutează ca un avertisment și se termină testamentar. E cuprins de țipătul lui Munch, în disperarea cauzală a unei modernități care elimină umanitatea din om:
„nu-i nimeni pe străzi
e deșert
printre gânduri
și vara aceasta
doar un țipăt prelung
o iarnă grea
în care însingurarea
te învăluie…”
(Un țipăt prelung)
Însingurarea reprezintă un laitmotiv al poetului, care îl predispune la rafinate reverii autobiografice. Lumea lui Thanatos, paradoxal, îl inspiră nu spre sfârșit, ci spre înviere, iar visul este un pod spre cealaltă lume a eului. Mai mult decât atât, Marius Țion folosește licențe aglutinante din care, în cele din urmă, răsar versuri alcătuite din cuvinte aparent disparate:
„am dormit și am tot visat
zbor tăcere sărut infinit”
(Reverie)
Poezia sa te duce cu gândul la Brâncuși, dincolo de boemă. Cuvintele sunt legate prin reprezentare, nu neapărat prin sens. La Marius Țion nu mai este vorba doar despre licențe stilistice de limbaj, ci despre culoarea luminii, despre o poezie-pictogramă. Este o referință despre zările colorate în roșu ale înserării sau ale răsăritului, dar și despre albul imaculat și neutru al zăpezii înlăcrimate. Zăpada se topește doar în lacrimile sărate ale poetului, în fața apusurilor sângerii care îl cuprind, odată cu trecerea timpului, care nu mai are răbdare cu oamenii. Surprinde în metafore o lumină crepusculară a înserării și o tristețe, la rândul ei, de final de lume. Este lumina întunericului, care nu luminează pe deplin împrejurimile, dar seduce reveria interiorității.
În versurile lui Marius Țion există o durere profundă, reflexivă și melancolică, precum și o întoarcere la o lumină arhetipală. Este un poet al tristeții revelate. Această lumină pornește din povestea unei toamne târzii de noiembrie și se trezește în trezvia primăverii pascale. Nu este vorba despre optimismul înverzirii sufletului, ci despre Învierea trecută obligatoriu prin Golgota. Eliberarea nu vine din văpaia trecerii, ci din interiorizarea suferinței unei biografii aflate în căutarea Tatălui ceresc și a tatălui pământesc pe „aleile albe ale cerului”. Poetul Țion a realizat un nou volum original, nu neapărat prin regăsirea unui stil cu totul nou, ci prin trecerea poeziei prin filtrul jurnalului autobiografic liric și prin exaltarea luminii care leagă zarea de zăpada ce acoperă inima, înroșind-o. Metaforele devin discrete, nu mai șochează, ci sunt difuzate prin întregul text literar. Volumul este redactat ca un construct liric, coerent și rotund. E o reprezentație paradigmatică, de la devreme la târziu. E o viziune spectrală, paradoxal, de la toamnă melancolică spre o iarnă roșie către o primăvară veșnică. Îl citești volumul ca un jurnal liric și o autoconfesiune. Este și o serie succesivă de „istorii” lirice autodefintorii.
Lumina transpare ca personaj și laitmotiv al unei existențe seduse de melancolie. Versurile sunt autentice tablouri impresioniste, în care cuvintele se lipesc unele de altele, asemenea unei metafore nude pe tabloul tot mai complicat al vieții. Poetul este și un intertextualist nostalgic al „Poemelor luminii” sau „corolei de minuni a lumii”, în versuri care fac referire la Lucian Blaga, dar și la psalmii lui David:
„Am deschis Poemele luminii
le-am savurat cu nerăbdare”
(O petală neprihănită)
Poetul este atins de crepuscul și se vede cum își ia energia soarelui la asfințit, într-o toamnă târzie care se transpune în versuri atinse de aripa tristă și înțeleaptă a înserării, în așteptarea dimineților salvate înainte de primăvara trezirii. Cronofagia timpului îl surprinde cu fulgurații biografice, ca pe un personaj ce-și exultă masculinitatea:
„…sunt un bărbat simpatic
iar uneori pot fi chiar masculin
privindu-mi actul de identitate”
(Vârste)
Metaforele nu mai surprind ucigător preajma, ci se lasă adulmecate în îmbrățișări stilistice îndelung și atent prelucrate. Fericirea nu mai ține de exterior. E la vârsta zăpezilor albe din tâmple și suflet, în care bucuria de a ființa ține de o anamneză a unui trecut autobiografic:
„…apoi s-a făcut ianuarie
și chipul tatălui devenise
un copac de zăpadă
crescut din lumânările arse…”
și
„iarăși ți-am spus, dragă mamă,
că noi vom fi fericiți
doar în iarna aceea în care
pe aleile albe ale cerului
tata ne va îmbrățișa,
sărutându-ne pe frunte”
(Copac de zăpadă)
E o frumoasă metaforă plastică a copacului vieții, care se topește în durerea lacrimilor de zăpadă. Poetul are și câteva romantico-melancolice poezii de dragoste, dar nu mai este vorba de o iubire carnală și telurică, ci de o căutare arzândă a propriului eu:
„În lipsa ta
încep să mă caut
prin toate visele
în care te țineam
la pieptul meu
știind că doar acolo
mă voi putea
întâlni cu mine
cel fericit.”
(Doar acolo)
Verbalizarea trecerii spre un transcendent ”înroșit” de contrastul dintre lacrimi și zăpadă continuă în poeme-metaforă, care cad sentențios și introvertit peste cititor:
„…vă spun că nu mai e mult
și vom pleca cu toții de pe aici
chipurile noastre
vor mai putea fi văzute
doar în fotografii sau pe Facebook…”
(Nu mai e mult)
Angoasa trecerii spre transcendent îl provoacă pe poet la lirism ca un izvor al vieții, dar și o evadare din imanent. Poezia curge ca un pârâu limpede spre vârful muntelui ca să atingă cerul într-un jurnal liric care consemnează minuțios trăirile poetice. Poetul trăiește semantic o „eternă reîntoarcere” eliadiană spre locurile inițiale și mântuitoare. Poezia lui Marius Țion s-a maturizat ca un vin vechi în butoaie solide de stejar, pentru a reuși să ofere esențele și aromele tari ale poeziei. Dincolo de tristețea asumată, poetul se caută pe sine cu febrilitate, pentru a se întâlni cu un trecut nu întotdeauna vesel și lipsit de griji, dar care nu se mai întoarce, totuși, niciodată. El știe că trecerea este tot mai aproape și atunci el vorbește cu zeii și, deseori, cu sine însuși, în căutarea unei identități dăruite cu pasiune poeziei ca formă de introspecție, capabilă să elibereze sufletul și lumea în lumina unei înserări care nu se mai termină. Este lumina unei zăpezi înroșite, care anunță, prin topirea ei în lacrimi, o primăvară nu erotică, ci chenotică. E un volum de versuri testamentar. E o cale lirică aleasă curajos de poet în labirintul poeziei românești actuale.
Ionuț Țene
Susțineți NapocaNews.ro
Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.
Puteți face o donație prin transfer bancar:
Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300
👉 Preferi să donezi rapid online?
Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal:

