Distribuie articolul

Particip la un eveniment cultural-artistic în Asturias, în nord-vestul Spaniei, în Munții Cantabrici. Peisajul montan și localitățile mi se aseamănă foarte mult cu Munții Apuseni și satele din Țara Moților. Am fost surprins să pot înțelege asturienii care nu vorbesc spaniola, ci limba locului. Avem atât de multe lucruri în comun — lingvistice, culturale și chiar antropologice! Asturienii parcă sunt moți sau maramureșeni ca înfățișare. Sunt primitori, prietenoși și creștini. Steagul lor, cu o cruce albastră ale cărei capete au forma unei cruci bizantine, este arborat peste tot. Am vizitat zona Bimenes, Nava și Covadonga, unde parcă eram în România noastră arhetipală. Ceva mă făcea să simt, sufletește, că avem foarte multe în comun. Asturienii chiar sunt frații noștri latini — și nu numai. Avem o origine culturală și semantică comună, „geto-gotă”. Diftongul ”au” este un sufix folosit în Asturia.

Asturiana și româna sunt două limbi romanice care, deși s-au dezvoltat în regiuni îndepărtate, păstrează urme fascinante ale originii lor comune. Asturiana este vorbită în nordul Peninsulei Iberice, mai ales în Principatul Asturiei, iar româna s-a format în spațiul Europei de Sud-Est. Ele aparțin unor ramuri diferite ale familiei romanice — asturiana, celei iberoromanice, iar româna, celei romanice orientale —, dar comparația dintre ele scoate la iveală felul în care latina a continuat să trăiască în forme distincte și pline de personalitate. Asturiana, numită și asturianu, este o parte importantă a identității culturale a regiunii. Deși spaniola este limba dominantă, asturiana se păstrează în comunitățile locale, în tradiții și în creația contemporană. Unele dintre trăsăturile sale pot atrage atenția vorbitorilor de română: de pildă, vocala finală „-u” este frecventă, iar litera „x” poate reda sunetul „ș”, ca în xente („oameni”). Astfel de asemănări oferă un punct de pornire plăcut pentru a explora atât particularitățile fiecărei limbi, cât și moștenirea lor romanică. Vocabularul dezvăluie cu deosebită claritate această moștenire comună. Asturianul fíu și românescul „fiu” continuă latinescul filius; fierro și „fier” au la bază ferrum; iar nueche și „noapte” provin din noctem. Aceste corespondențe sunt relevante nu doar prin asemănarea lor, ci și prin felul în care fiecare limbă a transformat materialul latin potrivit propriului parcurs. Cuvântul apă e similar și nu numai, dar și cuvântul ”muiere” și țăran – ”peizan”. Cuvinte înrudite se întâlnesc și în alte limbi romanice, ceea ce ne amintește că avem în față ramuri diferite ale unui trunchi lingvistic comun. Asturienii folosesc litera f ca românii,  iar spaniolii au transformat-o în h.

Istoria Asturiei adaugă un cadru captivant acestei explorări. După cucerirea musulmană a Peninsulei Iberice, începută în 711, Pelagius — cunoscut în spaniolă ca Pelayo și în asturiană ca Pelaiu — este asociat cu victoria de la Covadonga, datată de obicei în jurul anului 722. Izvoarele și tradițiile medievale îl prezintă drept conducător al asturienilor și îl leagă de începuturile Regatului Asturiei. Deși amploarea militară a bătăliei este discutată, Covadonga a căpătat o semnificație simbolică durabilă și a ajuns să reprezinte, în memoria istorică, începuturile Reconquistei. Originea lui Pelagius rămâne nesigură. Tradiția îl descrie ca nobil vizigot, iar numele său este pus, de obicei, în legătură cu grecescul pelagios, cu sensul de „al mării” sau „marin”. Aceste elemente pot fi explorate ca parte a istoriei și a tradițiilor iberice, dar nu stabilesc desigur o descendență geto-gotică sau daco-romană directă. Atunci când ne gândim la cuvântul „bălai”, imaginea care ne vine imediat în minte este cea a unui copil cu părul de aur sau a unui personaj de basm cu trăsături luminoase. Dincolo de frumusețea sa poetică, acest termen ascunde o istorie lingvistică fascinantă, adânc înrădăcinată în trecutul limbii române. Etimologia cuvântului „bălai” provine din alăturarea adjectivului „băl” cu sufixul popular „-ai”. La rândul său, termenul de bază „băl” este un cuvânt autohton străvechi, cu sensul original de „alb”. Lingviștii consideră că acesta își are originile într-o rădăcină tracică sau daco-moesică, fiind înrudit și cu termenii slavi care denumesc aceeași culoare, precum belo. În timp ce „băl” a rămas utilizat mai ales în mediul rural pentru a descrie animalele cu blană sau lână albă, derivatul „bălai” a căpătat o conotație mult mai caldă și mai afectivă, datorită sufixului său diminutival.

Istoricul bizantin Iordanes nu avea cum să-i confunde pe geți cu goții în lucrarea sa, ”Getica”, scrisă în secolul al VI-lea. De aceea, am conturat teoria „difuziei”: goții, care au trăit din secolul al III-lea până în secolul al V-lea pe teritoriul Daciei, au intrat în contact antropologic, lingvistic și cultural cu geții. În trei sute de ani, era logic să se amestece cu populația autohtonă, creând o confluență și o interferență culturală. Așa este logic în istorie. Iordanes nu i-a confundat pe geți cu goții, ci i-a unit într-o perspectivă istoriografică comună, numindu-i geți, pentru că goții au trăit în Dacia getică timp de aproximativ trei sute de ani și s-au influențat reciproc. Iordanes cunoștea foarte bine Dacia și nu avea cum să confunde lucrurile. Goții numiți geți erau deja un popor mixt atunci când au plecat să cucerească Roma și, mai apoi, Hispania, unde au întemeiat statul vizigot, căzut în 711, în urma cuceririi maure și musulmane. Pelayu a fost un got cu rădăcini getice simbolice, pentru că goții au preluat moștenirea celor trei sute de ani petrecuți în Dacia, așa cum a afirmat Iordanes în Getica, prin așa-zisa confuzie dintre geți și goți. De aceea, consider că nu denumirea latină „Pelagius”, folosită pentru primul rege al Reconquistei spaniole, trebuie utilizată, ci „Pelayu”, cum îi spun asturienii, adică „Bălaiul”. În proto-română, forma „Băl” ar fi devenit „Pe” în asturiană. Așadar, asturienii spun corect „Pelayu” pentru regele got, spre deosebire de spaniolii care folosesc forma „Pelagius”. Regele got era un personaj blond și deschis la culoare, iar numele „Bălaiu”, transformat în „Pelayu” prin transliterare lingvistică de-a lungul timpului, pare mai degrabă credibil.

Ipotezele despre întâlnirea dintre goți și geți în Dacia și despre posibila răspândire ulterioară a unor influențe spre Italia și Hispania pot stârni întrebări interesante, dar logice. Ele merită abordate cu instrumentele cercetării istorice, lingvistice și arheologice. Relatările lui Iordanes despre geți și goți sunt analizate cu prudență de istorici, iar asemănările dintre română și asturiană, luate singure, nu pot demonstra clar o transmitere directă din Dacia. Asturiana și româna pot fi numite „surori îndepărtate” într-un sens frumos și potrivit: sunt limbi romanice care au moștenit latina și au transformat-o fiecare în felul său. Tocmai diferențele dintre ele fac comparația atât de valoroasă. Asturienii sunt ”verișorii” lingvistici și culturali ai românilor. Prin cuvinte, sunete, gramatică și istorie, cele două limbi ne arată cât de diversă și de vie poate fi moștenirea romană, iar povestea Asturiei și a Covadongei și prin filiera semantică ”geto-gotă” oferă un context istoric care îmbogățește și face credibilă științific această perspectivă.

Ionuț Țene

Susțineți NapocaNews.ro

Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.

Puteți face o donație prin transfer bancar:

Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300


👉 Preferi să donezi rapid online?

Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal: