Cum a ajuns Federația Rusă să promoveze istoria neamului românesc

Acum câțiva ani, înainte de războiul din Ucraina, pe străzile marilor orașe din România erai abordat de tineri frumos îmbrăcați, care îți ofereau spre cumpărare o carte editată în condiții grafice excelente, tipărită în Federația Rusă, cu un titlu simbolic: „Istoria neamului românesc”. Curiozitatea m-a îndemnat să cumpăr cartea, care arată ca un album și costă doar 60 de lei. Lucrarea „Istoria neamului românesc” este scrisă de un istoric puțin cunoscut, Liviu Florian Dogeanu, și a apărut la Editura Roossa din Moscova. Din informațiile pe care le dețin, cartea este finanțată de un institut din Rusia, similar ICR-ului de la București. Colectivul redacțional este pur rusesc și format din nume necunoscute pentru noi, precum V. Borșcev, A. Vorobiova sau D. Pronin. Deși este o apariție editorială aspectuoasă, lucrarea a atras atenția criticilor și istoricilor, deoarece a fost publicată de o editură cu sediul principal la Moscova (Editura Roossa), iar unele perspective prezentate în text înclină spre anumite teorii ”dacopate” sau interpretări mai puțin riguroase din punct de vedere academic. Prezintă o sinteză cronologică a istoriei românilor din cele mai vechi timpuri și până la Marea Unire din 1918, punând accent pe cultură, tradiții și figuri istorice proeminente. Am lecturat cartea cu deosebită atenție, cu ochiul format de vultur al istoriografiei românești. Surpriza mea a fost mare. În legătură cu vechimea locuitorilor în spațiul danubiano-pontic, cu importanța dacilor în istorie, cu războaiele daco-romane sau cu formarea poporului român, cartea parcă e scrisă de P. P. Panaitescu, N. Iorga, Vasile Pârvan sau C. C. Giurescu. În legătură cu rolul țărilor române în apărarea creștinătății împotriva expansiunii otomane, cartea repetă tezele arhicunoscute ale istoriografiei noastre, de la V. Papacostea și D. Prodan la Ștefan Pascu. Mai mult, Mihai Viteazul e prezentat ca un unificator al românilor la 1600, nu ca un mercenar habsburgic, cum o face Lucian Boia, încă profesor la Universitatea din București. Și perioada fanariotă e corect prezentată, ca o etapă de reforme administrative.

Și totuși, undeva, în subsidiarul cuprinsului, se observă o ușoară influență rusească, mai degrabă în iconografia cărții decât în interpretarea textului istoric. Începând cu D. Cantemir, se laudă rolul domnitorului moldovean în realizarea pactului cu Petru cel Mare la Iași. Se insistă asupra rolului războaielor ruso-turce în eliberarea creștinilor din Țările Române și din Balcani. Se arată rolul lui Tudor din Vladimiri, ofițer rus medaliat de țar, în Revoluția de la 1821. Se scoate subtil în evidență rolul civilizator al Rusiei prin Regulamentul Organic de la 1830, ca primă constituție a Principatelor Române, sau rolul generalului Kiseleff în modernizarea legislativă și edilitară a Țării Românești. Cartea nu neagă că Rusia ne-a luat Basarabia în 1812 și că aceasta este pământ românesc. Propaganda istoriografică rusească dintre coperțile acestui album istoric despre trecutul românilor se păstrează în limitele științei, doar că, pe lângă imaginile arhicunoscute din manualele noastre școlare, inserează tablouri cu personalități ale istoriei Rusiei care au avut legătură cu Țările Române: Alexandru I, împărat al Rusiei, tablou de Franz Krüger; Asaltul asupra fortăreței Akhaltsikhe din 1828, care a permis eliberarea comerțului Principatelor Române din chingile otomane spre Rusia și Occident; Asediul orașului Oceakov, 6 decembrie 1788; Episod din războiul ruso-turc din 1828–1829; Pavel Kiseleff, de Franz Krüger; Asalt pentru străpungerea fortăreței lui Baiazid, 8 iunie 1877; Intrarea marelui prinț Nicolae în Târnovo, alături de preoții ortodocși, în 1877; Predarea Nicopolelui, în 1878 etc. Cartea se încheie apoteotic cu înfăptuirea României Mari, datorită alianței cu Rusia din Primul Război Mondial. E interesant, în această carte, că aduce nuanțe rusești în cercetarea trecutului modern al poporului român și evidențiază rolul Rusiei în câteva momente importante ale istoriei noastre: D. Cantemir, războaiele ruso-turce din perioada 1700–1877, Revoluția de la 1821, liberalizarea comerțului în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, Regulamentul Organic din 1830, legile lui Kiseleff, Războiul de Independență din 1877 și alianța din Marele Război din perioada 1914–1917. Desigur despre tezaur autorii ruși nu suflă un cuvânt.

„Istoria neamului românesc”, tipărită la Moscova, consider că este o interpretare „rusească” a istoriei noastre, în care se pune în lumină, în subsidiar, rolul Rusiei în mentalitatea colectivă în modernizarea statului român și în formarea României Mari în 1918. Nu intra în amănuntele comisiei Litvinov, prin care Stalin a retrocedat Transilvania de Nord țării noastre la 13 martie 1945, după instalarea guvernului procomunist al doctorului Petru Groza, în pofida englezilor, care visau la un Ardeal independent, și a SUA, care încă se mai gândeau dacă teritoriul românesc răpit trebuia să rămână la Ungaria. Istoricii ruși vorbesc frumos despre ortodoxia românească și despre BOR, spre deosebire de istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt, care a publicat o analiză extrem de critică la adresa Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în volumul său intitulat „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023” (Editura Humanitas). Teza centrală a istoricului este că, de-a lungul ultimului secol, BOR s-a comportat ca un „slujitor al puterii”, adaptându-se și oferind legitimitate oricărui regim politic, dictatorial sau democratic. Istoricii ruși văd în BOR un factor de coeziune națională și spirituală și un reper al evoluției culturale, precum și al unei pedagogii spirituale pentru emanciparea și suveranitatea românilor. Este o diferență substanțială față de felul în care suntem văzuți de reprezentanții direcți sau indirecți ai imperiilor și ai țărilor vecine. Aș fi curios să aflu dacă o editură dintr-o capitală a marilor noștri aliați declarativi din NATO sau UE a tipărit o istorie a neamului românesc, în condiții grafice excelente, în care să evidențieze rolul românilor în Europa, ca apărători ai creștinătății și ai civilizației europene, și să laude formarea României Mari în 1918. Până în prezent, din presa germană, anglo-saxonă sau franceză, am citit că românii sunt un popor și o țară de mâna a doua în Europa, că suntem cerșetori și că „rrom” vine de la „român”. Cărți despre istoria noastră adevărată, publicate de un institut german, englez sau francez, nu știu să fi apărut. Eventual, au apărut revizuiri istorice de genul celor ale lui Lucian Boia: că Transilvania e pământ unguresc și țara lui Dracula, iar românii au ajuns pe teritoriul actual undeva prin secolele al XIII-lea sau al XIV-lea; păcat că suntem ortodocși și nu am trecut cu toții la catolicism, ca apoi să funcționăm ca protestanții în etica lui Max Weber? Istoria românilor prin ochii rușilor este, paradoxal, mai puțin „imperială” decât cea editată de prietenii germani, austrieci, maghiari sau francezi. E o paradigmă de reținut despre cum se scrie, metodologic, istoria unui stat vecin și mai mic, pentru a-i influența opinia publică, dar și a-l „ține aproape”, cu respectarea în bună măsură a adevărului istoric, pentru a fi credibilă.

Ionuț Țene