Începutul relațiilor româno-ruse: Elena, fiica lui Ștefan cel Mare, cneaghină la Moscova

Relațiile româno-ruse au căpătat o importanță diplomatică deosebită spre sfârșitul secolului al XV-lea, când interesele comune în lupta antiotomană au apropiat cnezatul Moscovei de Țările Române. Destinul Elenei Voloșanca (1464/1466–1505), fiica lui Ștefan cel Mare și a Evdochiei de Kiev, constituie una dintre cele mai captivante și tragice pagini ale diplomației și politicii est-europene de la sfârșitul secolului al XV-lea. Ştefan cel Mare s-a căsătorit în 1463, când avea doar 25 de ani, cu rusoaica Evdokia de Kiev, descendenta marilor duci ai Lituaniei şi nepoata lui Vladimir, cneaz de Kiev. Fiica celor doi, domniţa Olena, s-a născut, potrivit istoricilor, doi ani mai târziu, în 1465. A rămas orfană de mamă la vârsta de patru ani, după ce Evdokia a murit din cauza unei boli. Ştefan cel Mare visa să-şi mărite prima fiică cu un ginere de viţă nobilă. Când copila a ajuns la vârsta măritişului, Ştefan a început tratativele pentru căsătoria Olenei cu Marele Prinţ al Moscovei, cneazul Ivan cel Tânăr, fiul şi succesorul la tron al lui Ivan al III-lea. Dincolo de parcursul său biografic, cazul ei a marcat profund succesiunea la tronul Moscovei și a devenit subiectul unor analize istoriografice complexe. Căsătoria Elenei cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei, celebrată la 12 ianuarie 1483, nu a fost doar o uniune personală, ci și piesa centrală a unei alianțe strategice. Prin această legătură, Ștefan cel Mare urmărea să-și consolideze poziția regională și să exercite presiune diplomatică asupra Regatului Poloniei. La Moscova, Elena a fost supranumită Voloșanca (românca sau valaha), iar nașterea fiului lor, Dimitrie, în toamna anului 1483, a transformat-o într-un personaj-cheie al jocului dinastic.

Moartea suspectă a lui Ivan cel Tânăr, în 1490, a declanșat o criză acută de putere la curtea moscovită, care s-a divizat în două tabere opuse: Partida Elenei și a lui Dimitrie, susținută de vechea boierime rusă, care dorea menținerea tradițiilor locale și a autonomiei boierești. Partida Sofiei Paleologu, a doua soție a lui Ivan al III-lea și nepoată a ultimului împărat bizantin, care promova absolutismul de sorginte bizantină și susținea drepturile propriului fiu, Vasilie, la tron. Apogeul influenței Elenei a fost atins în 1498, când, după devoalarea unui complot pus la cale de Sofia, Ivan al III-lea l-a încoronat solemn pe Dimitrie drept mare cneaz și coregent. Acesta a fost un moment important în istoria dinastică a Moscovei, iar Elena Voloșanca a devenit, de facto, una dintre cele mai influente femei de la curte. Căderea Elenei a fost orchestrată sub pretextul implicării ei și a cercului său de intelectuali — printre care se număra diplomatul Fiodor Kurîțîn — în „erezia iudaizanților” (jidovstvuiúșcie). Această mișcare religioasă, apărută la Novgorod și Moscova, contesta dogme fundamentale ale Bisericii Ortodoxe. Într-un mediu profund religios, acuzația a devenit un instrument eficient de compromitere a poziției Elenei. În 1502, cedând presiunilor Sofiei Paleologu, Ivan al III-lea l-a lipsit pe Dimitrie de drepturile dinastice și l-a desemnat moștenitor pe Vasilie. Elena și fiul ei au fost închiși, iar Elena a murit la 18 ianuarie 1505, cel mai probabil otrăvită. Dimitrie Ivanovici, fiul Elenei a murit la data de 14 februarie 1509, în timp ce se afla întemnițat la Moscova. Moartea sa a survenit în condiții suspecte și tragice, la doar patru ani după decesul mamei sale.

Istoriografia română a analizat destinul Elenei prin prisma dramei umane și a sacrificiului diplomatic. În lucrarea Trecute vieți de doamne și domnițe, Constantin Gane redă cu sensibilitate drama Elenei, subliniind izolarea ei în fața intrigilor moscovite și neputința tatălui său, Ștefan cel Mare, de a interveni eficient într-o zonă atât de îndepărtată. Un alt istoric, Alexandru Papadopol-Calimach, unul dintre primii istorici români care au cercetat izvoarele rusești, a interpretat căderea Elenei ca pe o victimă a machiavelismului bizantin, pus în aplicare de Sofia Paleologu. Nicolae Iorga a studiat corespondența diplomatică a epocii și a evidențiat constrângerile reale ale domnitorului moldovean, care, în ciuda prestigiului său, nu putea schimba cursul evenimentelor din interiorul curții moscovite. Acestor perspective li se adaugă analizele unor istorici ruși, precum Iakov Lurie, care a nuanțat rolul Elenei, considerând „erezia” nu doar o problemă religioasă, ci și expresia unui conflict ideologic între boierimea luminată și tendințele autocrate de sorginte bizantină promovate de Sofia Paleologu. Cercetările contemporane sugerează că influența Elenei a fost suficient de profundă pentru a-i asigura un loc în memoria culturală rusă. Unii cercetători speculează chiar că ea ar fi inspirat personajul folcloric „Elena cea Preaînțeleaptă”. Prezența Elenei la Moscova a lăsat urme materiale notabile. Cea mai importantă este „Giulgiul Elenei Voloșanca” (1498), o piesă de broderie liturgică păstrată astăzi la Muzeele Kremlinului. Această operă, care îi înfățișează pe Elena, pe soțul și pe fiul ei în timpul procesiunii de Florii, reprezintă o sinteză remarcabilă a artei bizantino-moldovenești și a tradiției ruse, simbolizând influența culturală a domniței moldovene la curtea moscovită.

A fost Ștefan cel Mare filo-rus și a dorit o alianță pentru a scăpa de presiunea poloneză și otomană? Nu cred. Era un domnitor realist, adaptat geopoliticii timpului său. O alianță cu Moscova punea presiune asupra Poloniei, care visa să cucerească Moldova. În plus, domnitorul moldovean vedea în cnezatul Moscovei un posibil aliat într-o alianță creștin-ortodoxă împotriva puterilor musulmane — turcii și tătarii. Din păcate, fiica sa, Elena, a căzut pradă luptelor pentru putere de la Moscova și a pierit în mod dramatic. În ultimii ani, Ștefan prin iscoadele sale și prin căi diplomatice cerea informații despre fiica lui, care era închisă și moare la un an după decesul marelui domnitor.

Ionuț Țene