De ce Stalin a dorit ca Transilvania de Nord să revină României? La început a fost „Țara Ardil”, nu Erdély

Zilele trecute, la un podcast despre istoria Transilvaniei mi-am amintit de fostul meu profesor, mentor și chiar prieten, Onufrie Vințeler, un reputat slavist trecut la cele veșnice acum patru ani. Discuțiile îndelungate cu domnul profesor mi-au deschis ochii asupra trecutului nostru românesc. Privirea sa pătrunzătoare și părul leonine inspirau încredere și respect. Profesorul Onufrie Vințeler, care a trăit între anii 1930–2022 a fost o personalitate emblematică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cetățean de onoare al orașului meu și slavist de o rigoare excepțională. A iubit enorm Maramureșul în care s-a născut și despre care a scris enorm și bine. A lăsat în urma sa o operă monumentală, care rescrie înțelegerea trecutului Transilvaniei. Abordarea sa a fost una semantică și duală, dar profund complementară, articulată prin rigoarea arhivistică a diplomației și profunzimea filologiei istorice. Prin cercetările sale, Vințeler a demonstrat că drama Transilvaniei din secolul al XX-lea nu a fost doar o chestiune de granițe dictate de marile puteri, ci mai ales o luptă pentru identitate, purtată atât în cancelariile de la Moscova sau Londra, cât și în rădăcinile lingvistice ale poporului român.

În colaborare cu Diana Tetean-Vințeler, profesorul a publicat cartea „Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară și URSS, 1940–1946” (Editura Eikon, 2014), o lucrare fundamentală, construită pe traduceri inedite din arhivele diplomatice rusești. Această carte dezvăluie rolul „Comisiei Litvinov”, înființată la Moscova în 1943, sub conducerea lui Maxim Litvinov, fost ministru de externe al URSS, cu scopul strategic de a reconfigura harta Europei postbelice. Analizele acestei comisii din iunie 1944 vizau trei scenarii majore pentru Transilvania: retrocedarea completă către România a Transilvaniei de Nord, menținerea statu-quo-ului (cu teritoriul rămas Ungariei) sau crearea unui „stat independent” al Transilvaniei, aflat sub protectorat sovietic. Vințeler demonstrează că acest din urmă scenariu nu reprezenta o susținere a autonomiei locale, ci un plan de a crea o enclavă-marionetă, controlată de la Moscova. Jocul sovietic a fost un veritabil „șah” geopolitic: Moscova alimenta revizionismul maghiar și speranțele românești în paralel, pentru a forța dependența ambelor state de decizia Kremlinului. În final, Iosif Stalin a tranșat problema în favoarea României din rațiuni strict pragmatice, dar și istorice dovedite de Comisia Litvinov. Transilvania a servit drept monedă de schimb ideală pentru a legitima instalarea guvernului prosovietic condus de Petru Groza în martie 1945, pentru a oferi un substitut psihologic populației românești, în urma cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord către URSS și, totodată, pentru a menține Ungaria într-o stare de tensiune constantă față de blocul comunist român.

Tototdată, filologia de rezistență a fost unul dintre punctele forte ale profesorului. El a fost unul dintre puținii lingviști care au cercetat originea cuvântului „Ardeal”. În volumul „La început a fost cuvântul Ardeal” (Editura Eikon, 2003), Onufrie Vințeler a făcut o critică științifică necesară tezei convenționale conform căreia toponimul „Ardeal” ar fi un împrumut din maghiarul „Erdély”. Autorul aduce argumente lingvistice solide în favoarea unei origini autohtone, indo-europene. Vințeler identifică rădăcina proto-indo-europeană *ard- (cu sensul de „înalt” sau „a crește”), legată de arhaismul românesc „a ardica” (varianta veche pentru „a ridica”). Astfel, toponimul ar desemna „Ținutul Înalt” sau „Podișul”, o interpretare susținută de paralele precum latinescul arduus („abrupt”, „înalt”), vechiul irlandez ard sau albanezul rit. Un argument istoric crucial invocat este scrisoarea regelui khazar Iosif (aproximativ 960 d.Hr.), care menționează „Țara Ardil” (Ereț Ardil), într-o perioadă în care prezența maghiară în interiorul arcului carpatic nu era încă suficient de consolidată pentru a genera toponimul „Erdély”. Teza inversă susținută de profesor este că ungurii au preluat toponimul local „Ardil/Ardeal” și l-au adaptat, prin etimologie populară, la propriul cuvânt pentru „pădure” (erdő), rezultând astfel „Erdély” („dincolo de pădure”). Așadar, potrivit acestei teze, Ardealul are o denumire autohtonă daco-română, nu maghiară.

Opera lui Onufrie Vințeler, scrisă cu acribie, constituie și astăzi o sinteză rară și prețioasă în istoriografia sau lingvistica românească. Slavist de elită, cu o stăpânire desăvârșită a limbii ruse și a paleografiei, acesta a avut capacitatea de a interpreta documentele sovietice nu ca pe niște simple date arhivistice, ci prin prisma mentalității diplomatice de la Moscova. El a deschis porțile arhivelor rusești pentru istoria României, dovedind că Rusia a dorit, paradoxal, retrocedarea Ardealului înainte de actul de la 23 august 1944. Prin corelarea analizei geopolitice a Comisiei Litvinov, care, din 1943, susținea refacerea unității românești a Transilvaniei, cu demonstrația etimologică din „La început a fost cuvântul Ardeal”, Onufrie Vințeler a demonstrat că identitatea Transilvaniei a fost salvată astfel pe două fronturi: pe de o parte, cel al documentelor, care demască jocurile de putere ale marilor imperii, iar, pe de altă parte, cel al limbii, care păstrează o continuitate autohtonă mult mai profundă și mai trainică decât orice graniță dictată politic. Potrivit acestor studii lingvistice, denumirea românească „Ardeal” este mai veche decât venirea triburilor maghiare, la sfârșitul secolului al IX-lea, când „ducele Gelu valahul” conducea acest pământ, locuit de oameni liberi, latinofoni, pe filiera traco-daco-romană. Savanții și politicienii ruși știau aceste lucruri în 1944. E contribuția istoriografică și lingvistică a lui Onufrie Vințeler.

Ionuț Țene