A face bani din „piatră seacă”; din cele ale nevoințelor noastre, din albiile tot mai secate ale vieții…

Or, ce fel de stare de alertă, ca mijloc de sprijin în interesul propriei țari, al propriului popor, este aceea în care doar mari jucători și actori de pe piața energiei au un folos? Unde au fost CSAT -ul, organele de supraveghere a drepturilor consumatorilor? Și cum a fost conturat însuși mecanismul stării de alertă, ca mijloc „de protecție”, dacă tocmai protecția finală, financiară (cu urmările socio-economice predictibile asupra populației) nu a contat? Unde sunt „mecanismele” de sprijin energetic pe care România le are pentru alte state? Dar, iată, nu pentru sine! Pentru că baza unei stări de alertă, pentru a-și atinge condiția „sine qua non” de protejare a populației, nu are un singur pilon. Acela al importul „la liber”, nereglementat, nesupravegheat, fie și în numele acoperirii necesarului energetic cu orice preț… Ci și pe cel al urmărilor, la nivel de costuri finale, pentru populație! În fond, noi, ca stat, avem un mecanism consistent de sprijin, și nici măcar prin declararea de „stări de alertă”, pentru alții… Cărora le-am dat și le dăm gratis curentul necesar, chiar dacă, adesea, noi ajungem să importam, și nicidecum la costuri modeste, simbolice. Pentru că asta înseamnă un mecanism de sprijin, nu?! Dar noi, pentru noi? De ce „Nuclearelectrica”, pentru a-și respecta angajamentele de livrare de curent pe piața internă, a trebuit să cumpere de la doi jucători de pe piața noastră energetică și nu direct și integral de pe piața internațională? Iar toate acele justificări, de la maximul posibilității tehnice de transport a liniilor de interconectare transfrontalieră ale României, la riscul afectării stabilității Sistemului Energetic Național, pot fi invocate și ele până la un punct! Mai ales când, livrând masiv și continuu pentru alții (Ucraina, Moldova), gratis chiar, astfel de limitări și periclitări nu au reprezentat niciodată o problemă. Iar dacă „Nuclearelectrica” avea un acces limitat la importul direct de afară, neputând, pe același motive oficiale, importa la nesfârșit cantități uriașe de energie fără a destabiliza rețeaua sau fără a provoca blocaje de capacitate (dar putând exporta gratis, nu-i așa?!), de ce entitățile parte ale aceluiași sistem și interes energetic, măcar în timpul stării de alertă, de protejare și a populației, i-au vândut megawații la preturi umflate? De ce nu a fost blocat prețul tocmai în numele stării de alertă? Și de nu s-a aplicat mecanismul de protejare prin livrarea megawaților sub costurile, nu doar „de piață”, ci și de producție, atât de des invocat în relațiile energetice ale României cu Moldova și Ucraina? Nu ar fi putut „Hidroelectrica” și „Complexul Oltenia” să livreze, nu gratis, dar măcar în sistem de împrumut energetic către „Nuclearelectrica”?! Megawați pe care aceasta să-i „restituie” după stabilizarea lucrurilor. Sau, în acest fel, nu se mai puteau face anumite jocuri?… Inclusiv pentru principala piesă de domino „afectată”, care a vândut curent pe viitor în folosul propriilor acționari și nici măcar pentru a strânge bani pentru investițiile de mai târziu…

Privind scena jocurilor energetice de astăzi vedem iarăși cât de ticăloși pot fi unii…. Bunăoară, termocentrala de la Mintia (vândută pe nimic de statul roman tocmai pentru ca noul proprietar, irakian, să asigure retehnologizarea, prin trecerea de la producția curentului electric din arderea cărbunelui la cea a gazelor naturale) a fost forțată să producă, în aceeași perioadă de secetă (pentru unii!), sub presiunea declarării stării de alertă, la maximum, chiar dacă era în retehnologizare. A trebuit să asigure, la „foc continuu”, peste 600 MWh,  pentru a acoperi ieșirea din sistem a centralei de la Brazi. Forțată deși se afla în reconfigurare tehnologică, prin schimbarea radicală a materiei prime (prin trecerea la arderea gazelor naturale în locul cărbunelui). Și totuși, nimeni nu i-a venit în sprijin! Nici „Hidroelectrica”, nici „C.O. Oltenia” care vindeau curent către „Nuclearelectrica”. Iar Mintia a trebuit să-și forțeze instalațiile vechi (fiind blocată la acel moment în finalizarea trecerii „pe gaze” de întârzierea aducerii unei turbine pentru compresia acestora), totul pentru a livra megawații pe care centrala de la Brazi (închisă în aceeași perioadă) nu îl mai asigura. De ce nu s-au luat megawații necesari de la  „Hidroelectrica”  și „C. O. Oltenia” (care vindeau lejer curent către „Nuclearelectrica”)? De ce a fost forță Mintia să producă la costuri uriașe tocmai pentru că se afla în faza nefinalizată a modernizărilor, fiind știut lipsa unei turbine de compresie a gazelor natural nu era doar o „chichiță” tehnică, fără de care nu se poate obține randamentul de producție, ca preț scontat, ci una de esență în lipsa căreia continuarea forțării producerii de energie pe tehnologia veche a arderii cărbunelui putea avea consecințe catastrofale? Dacă în sistem, nu ar fi existat atâta ticăloșenie, poate că „Hidroelectrica” și „C.O. Oltenia” ar fi fost lăsate să livreze curent, dar nu pe bani, ci în restituire viitoare de megawați. La fel și pentru „Nuclearelectrica”, pentru că, în fond toate sunt parte a aceluiași „sistem”, e drept, ciumă pentru unii, urcior de aur pentru alții.  Căci, se puteau găsi soluții de compromis, de  împrumuturi tehnologice, de furnizare de megawații cu returnări viitoare. Pentru că asta înseamnă declararea unei stări de alertă, de urgență energetică. Sigur, în acest caz, direcția ar fi trebuit să fie tocmai furnizarea unui curent „social” către țară, asigurat și ca parametri tehnici, și ca total de megawați, cât mai  ieftin posibil. Numai că, atunci, nu mai puteau fi umflate tarifele cu comisioane. Acelea ale trădării și vânzări de țară, care par a nu seca niciodată…