Un eveniment cu totul neobişnuit a fost prezenţa starului american John Malkovich la Festivalul “George Enescu”. Faptul a fost justificabil întrucât teatrul a fost îmbinat cu muzica, adică în spectacolul de teatru propriu-zis, numit Confesiunile unui ucigaş în serie / The Infernal Comedy, sunt incluse arii din opere celebre, iar personaj de fundal este o orchestră, Wiener Akademie, dirijată de Martin Haselböck, care cântă cu instrumente de epocă partituri de Vivaldi, Haydn, Mozart, Beethoven, Strauss şi alţi compozitori clasici.

Spectacolul este subintitulat “dramă pentru un actor, două soprane şi orchestră”. Scenariul este scris de regizorul spectacolului, austriacul Michael Stürminger, cunoscut pentru producţii de operă, dar şi pentru câteva filme, cum ar fi documentarul despre legendara mezzosoprană Maria Malibran, care a trăit doar 28 de ani, cu Cecilia Bartoli în rolul principal.

El a pornit de la un fapt real, de la un criminal în serie austriac, pe nume Jack Unterweger, care a stârnit vâlvă prin anii ’70. Provenit dintr-o familie dezbinată, cu o mamă prostituată, în 1974 este arestat şi închis pe viaţă pentru uciderea unei tinere germane. În celulă începe să scrie poezii, piese de teatru şi o carte autobiografică, demonstrând un real talent literar şi o seducţie aparte. Scrierile i se publică şi i se vând. Începe o campanie condusă de intelectuali de vază, care cer eliberarea lui, pe motiv că nu mai constituie un pericol. La 15 ani după încarcerare, Unterweger devine liber, este sprijinit să se afirme, apare la radio, la televiziune, devine jurnalist, reporter, circulând mult prin Europa şi America. În acelaşi timp însă, în oraşele pe unde merge, se descoperă diverse crime, toate asupra unor femei, strangulate cu propriile sutiene. Poliţia începe să-l bănuiască pe Unterweger. Şi aşa este. El era criminalul. Va fi urmărit, prins şi închis din nou pe viaţă. Reuşise să mai ucidă peste 10 femei. S-a spânzurat însă chiar în prima zi când a ajuns în celulă.

Scenaristul a încercat să reconstituie această poveste reală, să intuiască personalitatea ambiguă a criminalului, acea împletire de talent, seducţie, sânge rece şi cruzime. Dar a adus şi o nuanţă de fantastic, fiindcă personajul de pe scenă este Jack la 15 ani după moartea sa, aflat într-un turneu de lansare a cărţii sale autobiografice The Infernal Comedy. În acest punct, spectacolul devine un pamflet la adresa industriei publicitare, a gloriei efemere, a succesului ieftin.

Evident, estre scris după un clişeu hollywoodian, în care personajul negativ este plăcut, seducător, pozitiv. Un astfel de rol realizează Malkovich. Dacă spectacolul nu ar avea un astfel de actor, nu rezistă. De altfel, scenariul a fost scris special pentru Malkovich, cu care Stürminger mai colaborase. Desigur, muzica, ceea ce se cântă, rămâne un atuu, un factor de plăcere pentru public. Spectacolul a avut premiera la Los Angeles în 2008 (nu 2006, cum scrie foaia festivalului), cu un imens succes de public, care l-a propulsat pe mai toate scenele importante ale lumii. La Bucureşti, The Infernal Comedy închide un turneu de 5 ani.

Prestaţia lui John Malkovich (n. 1953), care în Foaia de pripas a festivalului e dat ca având 50 de ani (de, e scoasă de “Adevărul”) şi că ar fi jucat în 30 de filme (era atât de greu să se uite pe IMDb să vadă că a jucat în 85 de filme?!), a fost magnifică. E un actor fascinant, monstru sacru, din familia lui Dustin Hoffman (cu care, nu întâmplător, a jucat pe Broadway în Moartea unui comis-voiajor). El realizează, aşa cum declara la conferinţa de presă ce a urmat spectacolului, un slalom printre cuvinte, lucruri şi oameni, exploatând tot ce există şi respiră pe scenă. Arta lui este total hollywoodiană, adică e atât de riguroasă încât pare spontană, pare ca o improvizaţie. Firescul actorului este, desigur, un firesc de gradul 2, specific artei, studiat, elaborat. Fiecare gest al actorului, fiecare cuvânt este bine gândit, generează un efect estetic, o relaţie cu celelalte personaje, în primul rând cu publicul. Cu care mereu discută, se mişcă pe culoarele sălii, stă pe un scaun, îşi lasă haina unui spectator, dialoghează cu femeile, pe care le întreabă de când n-au mai făcut dragoste, are o întreagă gamă de aparteuri. E ca un miriapod. Nu stă o clipă locului, mereu face ceva, mereu găseşte un lucru de care să se agaţe, prin care să-ţi acapareze atenţia. Nici nu ştii când trec cele 105 minute ale reprezentaţiei.
Evident, un mare rol au şi cele două formidabile soprane ale spectacolului, americana Laura Aikin şi suedeza Marie Arnet, femei frumoase, pe rol de soliste neobişnuite (de pildă, Laura Aikin are un ambitus de peste 3 octave), dar şi de excelente actriţe.
Din felul cum narează Jack faptele şi cum sunt incluse ariile pe care ele le cântă, reiese că iubitele sale, deşi sunt strangulate de el, îl iubesc, îşi cîntă disperarea că el nu le mai iubeşte.

Evident, totul este convenţie, iar uneori ariile se potrivesc, alteori nu, nici nu contează, ceea ce conteaă în aceste cazuri, fiind muzica şi frumueseţea interpretării. În fond, povestea criminală este un pretext pentru muzică, pentru a fi aleasă şi cântată. Desigur, este selecţia unor profesionişti, unor buni cunoscătri ai muzicii baroc şi clasice.
Acesta este şi motivul pentru care suntem invitaţi la o ficţiune, fiindcă Jack este un ucigaş în serie care a murit în urmă cu 15 ani, cum am spus, şi acum narează în faţa noastră cum a fost iubit şi cum a strangulat 13 femei sau poate mai multe. Şi la tot pasul, actorul ne arată cum îşi ucide iubitele, cum se poate face o crimă cu un sutien. Este o convenţie, bineînţeles, ideea nu e nouă, o găsim la Arnold Schöberg, de pildă, în Cantata Guree, numai că aici e povestea unor spirite care se caută, pe când la Stürminger, în varianta lui Malkovich, Jack nu este un duh, este un personaj foarte palpabil.

Deşi subiectul este fioros, totuşi criminalul este iubit, admirat, aclamat, fiindcă aşa e omenirea, strâmb alcătuită, iubim ceea ce ne înşeală, ceea ce este rău. Iar Malkovich este fascinant de rău. Un seducător malefic. Mai ales când ne convinge că nu e chiar un criminal de rând: cât a stat în închisoare, a scris o carte, pe care o lansează acum, în faţa noastră. Pledează pentru ea, spune că o vinde scump, ca la sfârşit să arate că nu merită doi bani, că e o carte ratată, ca şi viaţa lui. Totul e spiritual, plin de umor, desigur, un umor negru, englezesc sau german. Malkovich s-a jucat de-a distanţarea, a mimat perfect că îşi spune textul pentru prima oară, aşa cum se află pentru prima oară în România. Dovadă că la conferinţa de presă numai el a fost bombardat cu întrebări.

Ne-am bucurat să-l vedem pe John Malkovich de aproape, în costumele sale ţipătoare, sugerând un neglijée studiat, spiritual, rafinat, ca un homosexual american. Oricum, era îmbracat în stil surrealist. Are o casa de modă. E şi designer.

Astfel de spectacole, cu crimiali în serie, place la nebunie americanilor. Mai ales când este prezentat sub forma de entertainment. Spectatcolul lui Malkovich a avut un succes enorm in America.

Sigur, el e regele. Dar şi sopranele, şi orchestra din Viena, care scoate sunete aparte, cu instrumente de epocă. O idee grozavă. Despre care am vorbit şi într-un interviu pentru radio. În care am mai spus că m-am mirat că nu am văzut la acest spectacol nici un actor, nici un regizor român sau un critic, care să transmită mai departe ceea ce s-a întâmplat aici. Numai figuri noi, necunoscute. Parcă nu eram în România.

Am scris şi eu cândva, la începutul carierei mele, când am cântat şi în corul operei din Galaţi, când stăteam mai mult în sala de concerte decât la şcoală, un libert asemănător, în care acţiunea era punctată cu arii din opere celebre. La sugestia lui Viorel Cosma, i-am dat libretul compozitoarei Carmen Petra Basacopol, dar ea nu a avut inspiraţie. O idee care a murit.

Singurul lucru care atârnă ca un balast în aceste Confessions of a Serial Killer, sunt frazele lungi, redundante, ca o limbă de lemn. Scenaristul nu e scriitor, nu a ştiut să găsească formula de spectacol muzical, în care textul trebuia să fie metaforic, să diminueze explicitările personajului, fiindcă tot a inventat o poveste şi cred că într-un astfel de spectacol startul e important, cum este aici confesiunea unui mort, ca în subteranele lui Dostoievski, fiindcă imediat se creează povestea bis în capul spectatorului, care îşi imaginează varii fire ale poveştii, aşa cum şi eroul ei merge pe ambiguitate, dovadă că el întâi ne spune că a fost închis pentru că a ucis o femeie, iubirea vieţii lui, apoi că a ucis 12 femei, ca să ajungă la o sută. Ceea ce e foarte greu, un astfel de record este imposibil, doar cu tunul sau cu armata.

De reţinut o idee marxistă. Numai Marx a arătat rolul pozitiv al criminalilor, care fac ca societatea să se apare, să se înarmeze, cu pistoale, cu o poliţie puternică, cu tribunale etc. Mai mult, Jack (aluzie la Jack Spintecătorul), care era un neica-nimeni, nu avea nici o culoare în societate, în momentul când ucide, când devine criminal, începe să fie luat în seamă, să fie şi el cineva, femeile îi scriu, i se iau interviuri, ba începe să scrie şi devine un scriitor cunoscut, căruia i se cumpără masiv cărţile. Iată imaginea puşcăriaşului devenit scriitor.

Unde se mai întâmplă aşa ceva? În România, desigur. Puşcăriaşii lui Băsescu se cuminţesc şi transformă celula de închisoare în birou de creaţie, cătuşele în pană de scris şi dă-i, neicuşorule, aşa apar scriitori ca Adrian Năstase, Gigi Becali etc., chiar dacă unii intră la răcoare analfabeţi. Desigur, John Malkovich nu ştie acest lucru, el a jucat ca şi cum era pe o scenă la Hollywood, nu l-au impresionat nici sala Ateneului, nici aplaudacii. Iar dacă a făcut victimele ştrangulate să cânte atât de minunat, şi-a atins ţinta pentru care a fost plătit.

Grid Modorcea

PS. Despre Foaia de râs sau de pripas a festivalului, cum ar zice Eminescu, realizată de echipa ziarului “Adevărul”, trebuie făcută o cronică specială, fiindcă orice se scrie este trunchiat, plin de greşeli de informaţie, eronat, aşa cum am arătat mai sus. Sau alt exemplu de prostie: la ciclul “Muzica secolului XXI: Enescu şi contempoeranii săi” este dat Johann Sebastian Bach cu “Arta fugii” (Cvartetul Voces).În alt număr citim că la Ateneu Rudolf Buchbinder va interpreta Imperialul lui Beethoven, e prezentat pe larg evenimentul, dar materialul e ilustrat cu Sala Palatului! Ce să mai vorbim de tot felul de erori şi inconsecvenţe, ca în cazul lui Antonio Pappano, care are când 53, când 54 de ani, fiind numit când englez, când italian. Sigur, se dă vina pe Holender, pe organizatorii principali, dar puii flămânzi piuie sub cloşcă.