O mare surpriză a Festivalului „George Enescu” este programarea în premieră românească a faimoasei Cantate Gurre-Lieder, prima lucrare vocal-simfonică a lui Arnold Schönberg, în interpretarea Corului şi Filarmonicii „George Enescu”, dirijor Leo Hussain, avându-i ca solişti pe cântăreţii Violeta Urmana Elsner, Janina Baechie, Nikolai Schukoff, Thomas Mayer, John Daszak. Narator: Victor Rebengiuc.

Naratorul nu este un povestitor al acţiunii, ca în filme, aşa cum ne lasă să înţelegem foaia de râs a festivalului, care îl aduce în prim-plan pe actorul român, propus la “ideea mea”, cum se lăuda Holender, el apare la sfârşit cu un text scurt, naratorul fiind un fel de aed, care face în final o evocare a naturii, încheind astfel: „Treziţi-vă! Treziţi-vă, voi, flori, spre bucurie!”

Cantata, având durata de 130 minute, conţine, aşa cum spune şi titlul ei, o serie de cântece despre Gurre, o cetate medievală daneză, care a generat multe legende în stilul celor din saga Nibelungilor.

Fiind o lucrare de tinereţe, începută în 1900 şi orchestrată în 1911, Cantata are o anvergură monumentală, o orchestră impresionantă, ca şi ansamblul de interpreţi.
Se poate spune că Gurre-Lieder este un mare poem simfonic, de valoarea lui Carmen Burana, în spiritul Odei Bucuriei lui Beethoven. Dar ne gândim mai ales la Wagner, fiindcă Schönberg îi urmează stilul. Atât de mult încât, într-o scrisoare către Kandinsky, îşi renega lucrarea, el fiind mult mai orientat către muzica dodecafonică, de care este alăturat constant numele său.

Gurre-Lieder este ceva impresionant, o operă bazată pe un libret inspirat de o poveste medievală, o poveste de dragoste şi moarte, ca în Walkiria.

Ea a fost scrisă de un poet danez Jens Peter Jacobsen, textul fiind tradus în germană de Robert Franz Arnold. Titlul înseamnă Cântece despre Gurre, referindu-se la Castelul Gurre din Danemarca, scenă a multor poveşti de dragoste şi tragedii medievale, exploatate de Jacobsen. Acţiunea Cantatei se învârte în jurul iubirii regelui danez Valdemar IV (1320 – 1375), devenit Waldemar la Schönberg, pentru Tove, amanta lui, și uciderea ei ulterioară de către geloasa regină Helwig.

Povestea este o fascinantă fantezie lirică, natura fiind evocată ca în basmele romantice. Multă poezie, multe metafore, făcând elogiul ierbii, al florilor, al cerului, al norilor, al vântului, al păsărilor şi animalelor. Totul este feeric, magic. Se cântă: “Toate acestea sunt visul lui Dumnezeu”. În această atmosferă, regele Waldemar merge la iubita lui Tovelile, aflată în cetatea Gurre. În cinstea ei, el a ridicat castelul Gurre, loc de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi. Dar soţia lui Waldemar, regina Helwig, geloasă, îi urmăreşte cu ură şi ţese un plan de răzbunare. La porunca ei, amantul reginei o ucide pe Tove, într-un moment de absenţă a suveranului. Dar când se întoarce la curte, şi el, Waldemar, este asasinat. Spiritele celor doi îndrăgostiţi se caută zadarnic în eternitate, zborul lor neîncetat îngrozindu-i pe locuitorii acelui ţinut.

Schönberg a fost impresionat de această legendă şi a imaginat o uriaşă cantată funebră, interpretată de un aparat orchestral complex, de cinci solişti, trei coruri bărbăteşti la patru voci şi un cor mixt la opt voci.

Cantata are trei părţi. Subtextul ei este bazat, shakespearian, pe ideea de prevestire, aşa cum cântecul porumbelului prevesteşte, în prima parte, moartea iubitei, după ce auzim cântecele de iubire ale lui Waldemar şi Tove.

Când Waldemar o găseşte moartă pe Tove, are loc poate cea mai amplă invocaţie a morţii realizată vreodată de un compozitor. Eroii ajung să bea “în cinstea Morţii”, fiindcă “Moartea noastră e un extaz, un sărut”. Totul devine o cumplită disperare, un poem funebru, o evocare a „sufletelor nemântuite”, care “se ridică din morminte”. Se evocă ruine şi strigoi, care deplâng că “timpul nostru a trecut”, normal, călugărul trage funia clopotului, în timp ce vocea turturelei spune că “am zburat departe în căutarea suferinţei şi am găsit destulă”.

Sigur, sunt multe naivităţi, uneori traducerea e puerilă, multe versuri ni se par rizibile, precum “Inima regelui mort bate puternic”. Sunt şi metafore din copilăria poeziei, de tipul “Cocoşul cântă purtând ziua în cioc”. Totul culminând în partea a doua cu acuzele lui Waldemar, căruia îi este greu să accepte un Dumnezeu care îngăduie moartea unei asemenea iubiri. El îl acuză (“Doamne, ai devenit tiran, mi-ai luat-o pe Tove”), în spiritul viziunii romantice, preluate şi de Carl Orff în Carmina Burana. Partea a treia se numeşte Vânătoarea sălbatică, fiindcă este vorba despre o nebună urmărire a spiritelor celor morţi. Fantoma lui Waldemar caută zadarnic spiritul iubitei pierdute. Iar totul se încheie cu “vânătoarea sălbastică a vântului de vară”, o melodramă pentru recitator, cor şi orchestră.

Sigur, exegeţii au observat că stilul wagnerian este îmbogăţit prin introducerea unor efecte timbrale inedite, prin formidabila alternanţă dintre ansamblu şi instrumentele solo, dar şi că se prefigurează însuşi stilul schönbergian de mai târziu.

Şi punctul nodal este legat de procedeul numit Sprechgesang, o intonare specială a vorbirii, care ar sugera strigătul ancestral, prima formă de comunicare a omului. El se numeşte Urschrei, iar omul originar, Urmensch, aşa cum Goethe şi-a numit opera sa furndamentală Ur-Faust, plină de evocarea gnomilor primordiali. Instinctul, Urtrieb, îl împinge pe omul preistoric să emită vocala primordială: “A!”.

Schönberg a fost obsedat de această idee găsită în legenda daneză, de a exprima strigătul primordial, ceva ce ar semăna cu sunetul de dincolo de viaţă, pe care îl emit spiritele celor doi îndrăgostiţi. Acest “A!” al Cantatei îmi aminteşte de strigătul pictat de Kokoschka, fiind premonitoriu pentru soarta Europei, însuşi Schönberg căutând soluţii noi, aşa cum le căuta şi estetica expresionistă, căreia i-a fost adept.

Sigur, Schönberg crede că prin muzică descoperim esenţa lumii, ceva dincolo de raţiune, un limbaj comparat de el cu “starea de magnetism a somnambulului”. Sigur, pe această cale descoperim o esenţă a lumii în forme dystopice, dezolante, cu peisaje fantomatice, o nelinişte prevestitoare de blesteme şi furtuni apocaliptice, aşa cum este cumplita acuză a lui Waldemar la adresa lui Dumnezeu.

Se deschide cu această cantată un capitol nou în istoria muzicii, dar foarte departe de muzica enesciană, de natură isihastă, care revelează o cu totul altă esenţă a lumii. Enescu creda cu tărie în existenţa lui Dumnezeu, el nu şi-ar fi permis să-L judece aşa cum fac curent compozitorii germani. În filmul meu George Enescu – alesul lui Dumnezeu evoc în toată complexitatea această credinţă.

Mi-a plăcut în mod deosebit Leo Hussain, dirijor englez, care locuieşte la Salzburg, un spiriduş al Operei, remarcat pe multe scene ale muzicii. A dirijat Cantata cu o pasiune nebună, a făcut din pupitru cu adevărat o scenă, iar el a devenit un personaj, care mi-a amintit de Woody Allen.

Sigur, ca de obicei, spectatorii au dormit pe ei. O muzică paralizantă, care atinge paroxismul trăirii, e greu de receptat. Excepţie făcea doar necunoscutul compozitor Altfred, care tremura pe el, care comenta că nu-i place solista (“e prea grasă”), că viorile n-au intrat la timp, că nu există nici un ataşament al corului, vorbe ca de om beat, fiindcă se bâţâia ca toţi dracii, o schizofrenie profesională, desigur.

Din nefericire, Festivalul “George Enescu” are şi cârcotaşi ca el, cărora le pute totul, care îşi pun pecetea insucceselor personale pe o întreagă realitate făcută de alţii. Ei nu înţeleg nimic din ce se întâmplă, sunt orbiţi numai de eul lor, având un handicap enorm privind împlinirea, fapt pe care îl extrapolează şi la munca altora. Dar Cantata lui Schönberg este un eveniment deosebit, o premieră de zile mari a Festivalului “George Enescu”.

Grid Modorcea