Evenimentul “Le Films de Cannes à Bucarest”, aflat la a patra ediţie, ne-a confirmat practic constatarea teoretică făcută anterior (vezi Americanizarea Festivalului de la Cannes), că filmele cele mai bune ale momentului vin de peste ocean. Poate a contat şi faptul că preşedintele juriului a fost un american, Steven Spielberg, deşi cel mai bun film al competiţiei, Nebraska, a fost ocolit de la marile premii. Dar nici o altă minune americană, Only Lovers Left Alive, nu a luat nici un premiu!

Cu excepţia retrospectivei Maurice Pialat, în care am descoperit un cineast pur sânge francez, evenimentul a fost dominat de filme americane. Astfel, Marele Premiu al Festivalului a fost obţinut de Inside Llewyn Davis (2013), filmul fraţilor Ethan şi Joel Coen, care au extras din atmosfera folk a anilor ’60 din zona Greenwich Village, New York, cazul unui muzician al nimănui, fără casă, fără masă, fără bani, fără carieră, fără viaţă personală, dar sută la sută evreu, cu o nonşalanţă copleşitoare, cu un fantastic umor, uneori involuntar, un personaj emblematic pentru ceea ce înseamnă muzicianul singuratic, fără noroc, căruia i se tot spune că muzica pe care o cântă nu aduce bani întrucât cântecele sale sunt triste, aşa cum îi spune Bud Grossman, un mare producător din Chicago, la care ajunge după o călătorie sisifică, în stilul lui Sacha Baron Cohen. Scenariul a fost inspirat din biografia muzicianului Dave van Ronk, din memoriile publicate postum. Filmul are un interpret formidabil, Oscar Isaac, şi mult umor, un umor specific evreiesc, amintind izbitor de un precedent succes al fraţilor Coen, A Serious Man (2009). Senzaţionale sunt cântecele, toate autentice, melodii vechi, interpretate live de actori, mulţi neprofesionişti, dar creionând o galerie de portrete unice, greu de uitat. Prietena eroului, frumoasa Jean (Carey Mulligan, într-o ipostază diferită de Daisy din Marele Gatsby), pe care o doresc toţi, îl alungă pe Dave, făcându-l dobitoc şi incapabil, fiindcă nu reuşeşte să aibă grijă de o pisică a vecinilor, pe care o scapă afară şi călătoreşte prin tot New York-ul după ea, ajungând să confunde un motan cu o pisică. Încă nu există un alt film care să facă dintr-o pisică un personaj memorabil, ca un star american.
Ca tehnică, fraţii Cohen utilizează aici metoda redundantă, adică scene pe care le reia din alte unghiuri, cum este bătaia pe care o primeşte eroul de la un necunoscut. Aşa sunt cadrele care deschid şi închid povestea. Deşi secvenţele sunt identice, mai ales prin replici, semnificaţia lor e diferită. O banală săptămână newyorkeză, din viaţa unui tânăr cântăreţ care încearcă să supravieţuiască, în căutarea unui adăpost, a unei iubiri, a unui job, din care a ieşit un episod nonconformist al unui muzician neînţeles.

*
Deşi realizat de un francez, Arnaud Desplechin, filmul Jimmy P. (Psychotherapy of a Plains Indian) se petrece în America, este vorbit în engleză, fiind inspirat dintr-un caz real, al soldatului amerindian Jimmy Picard, internat pentru afecţiuni psihice într-un spital din Kansas. Luptase pe frontul din Franţa, suferea de ameţeli, orbire temporară, pierderea auzului… Diagnosticul este de schizofrenie. Dar conducerea spitalului decide totuşi să ceară părerea unui etnolog şi psihanalist, Georges Devereux, specialist în studiul culturii amerindienilor. Georges (Mathieu Amalric), care nu avea nici un angajament, va veni din Franţa şi îl tratează pe Jimmy (Benicio Del Toro), transformând un tratament ştiinţific într-un “western psihanalitic uimitor şi pasionant”, cum scrie Le Figaro. Georges descoperă că Jimmy suferă de o boală sufletească, de care el îl vindecă punându-l să-şi povestească viaţa, dar mai ales visele, găsind în ele sâmburii care îl mistuie pe Jimmy. Încă o dată se dovedeşte că povestea, care e şi baza artei filmului, are rol terapeutic, vindecător. Cu migală, zi de zi, Georges se va elibera şi va ieşi din spital complet sănătos, după ce a lăsat aici tulburătoarele sale poveşti de dragoste. La rândul lui, Georges îşi va găsi un rost, fiind angajat de spital şi vindecat de aventurile lui amoroase şi de lipsa de credinţă. E un formidabil schimb de seducţie între medic şi pacient.

*
Am aşteptat cu mare emoţie filmul Nebraska, al lui Alexander Payne, un regizor pe care l-am admirat pentru formidabilul About Schmidt (2002), cu Jack Nicholson, pentru segmentul din Paris, je t’aime (2006), dar şi pentru The Descendants (2011), încununat cu zeci de premii, inclusiv cu un Oscar pentru scenariu.

El însuşi născut în Nebraska, din părinţi greci (Papadopoulos), Payne a realizat un film cu totul special, gen „road movie”, în care a preluat specificul literaturii antice şi al filmului grecesc, tema călătoriei. E povestea călătoriei bătrânului Woody Grant (Bruce Dern), care străbate patru state americane ca să-şi ia un premiu de un milion de dolari pe care el crede că i-a câştigat la loto. Degeaba îi spun ai săi că e o cacealma, că e un mod de a-i atrage pe jucători, bătrânul crede că a câştigat şi pleacă pe jos spre Nebraska, în fiecare zi, şi mereu este întors înapoi de poliţie sau de copiii săi.

Până la urmă, ca să-l vindece de această boală a îmbogăţirii, unul din fiii săi, David (Will Forte), se hătărăşte să-l ducă în oraşul London din Nebraska, unde avusese loc loteria.
În drumul pe care îl face cu fiul său, din Montana în Nebraska, Woody se opreşte în orăşelul natal, unde se reîntâlneşte cu vechi prieteni. Ce caută el aici, după peste 30 de ani de când a plecat? Şi e suficient ca Woody să le spună rudelor unde înoptează despre norocul lui, că a doua zi tot orăşelul face erou din Woody, văzându-l ca pe omul predestinat, marele norocos, milionarul! Dar admiraţia, dorinţa fiecăruia de a câştiga un milion de dolari fără să munceşti, se amestecă cu invidia. Din acest moment, se produce o revoluţie printre oameni. Unii îşi aduc aminte că l-au împrumutat pe Woody cu bani şi îi cer înzecit în loc, un fost partener de-al lui, Ed, un mecanic, pentru cât i-a dat de băut şi l-a suportat, cere despăgubiri 10 mii de dolari, ziarul local îi face o poză, care va apare cu ştirea milionarului. Pe acest fond, în week-end apare şi Kate (June Squibb), soţia lui Woody, dar şi Ross (Bob Odenkirk), celălalt băiat al lor, care era crainic la un post de televiziune. Totul capătă o amploare nebănuită, pigmentată cu certuri şi bătăi. De la o fostă iubită a lui Woody, David află că tatăl lui a luptat în Coreea, unde a fost rănit. Prin personajele de grup, cu mulţi bătrâni ramoliţi, în stare de legumă, Payne creează o atmosferă de un grotesc unic. Ca şi Woody, ei dorm continuu, întreabă prosteşte, privesc ca tâmpii la televizor, nu mai aşteaptă nimic, decât moartea. Şi se bucură că unul de-ai lor e marele norocos, a câştigat un milion!
Trecutul reînvie mai ales în secvenţa din cimitir, absolut antologică, când grăsana Kate conturează atmosfera tinereţii, spunând povestea fiecărui mort. Totul până în seara când băieţii fratelui lui Woody îl atacă pe bătrân şi îi fură scrisoarea norocoasă, în care ei citesc reclama loteriei, pe care o primesc curent cei ce joacă. Ea ajunge la cârciuma din oraş, unde Ed o face publică, o citeşte, iar toţi se amuză. Dar atunci apar Woody şi David. Ed va primi un pumn binemeritat de la David. Nu se glumeşte cu norocul unui om bătrân.
Woody e distrus, umilit, terminat. Face o criză, e internat, dar noaptea iese din spital şi porneşte pe jos spre Nebraska. David, care îl veghea şi adormise, se trezeşte şi îl descoperă. Nu mai are ce face şi îl va duce la Lincoln. Ajung la loterie, arată biletul, iar femeia de la birou se uită într-un computer şi îi spune că nu a câştigat, că nu se află printre numerele care urmau să fie trase la sorţ.

Nebraska este o formidabilă parabolă, valabilă pentru toţi omaenii, care visează să câştige un milion de dolari, să se trezească peste noapte milionari. Dar trezirea la realitate este ca un şoc benefic pentru Woody. Totul pleacă de la întrebarea, ce-ai să faci tu, Woody, cu un milion de dolari? Şi el spune că vrea să-şi cumpere o camionetă nouă şi un compresor, să vopsească garajul. Dar pentru asta nu e nevoie să câştigi un milion, tată, îi spune David. Dar vreau să vă las şi vouă, băieţilor mei, ceva! Nu avem nevoie, avem de toate, îi zice David. Iar lovitura de teatru, adică completa vindecare a lui Woody, se petrece când David, la întoarcere, îi cumpără o camioneta şi un compresor. Şi în momentul când trec prin orăşelul natal al lui Woody, David îl lasă pe tatăl său la volan, ca să-l vadă toţi cu noua lui camionetă! Şi locuitorii, uimiţi, îl salută, ca pe un învingător, care s-a întors din Nebraska cu milionul!

Nu există premiu pentru un asemenea formidabil film. Ceea ce demonstrează relativitatea deciziilor unui juriu, într-un mare festival, chiar dacă el a fost prezidat de Spielberg. Bruce Dern a luat premiul de interpretare, dar toţi actorii meritau un premiu, iar filmul ar fi meritat cel puţin premiul pentru scenariu (Bob Nelson), care este plin de gaguri antologice, precum secvenţa cu furtul compresorului, ruptă din teatrul absurdului. De altfel, situaţiile se bazează pe comedia de replică.

Pentru a păstra culoarea epocii şi a plonja într-o Americă necunoscută, de fapt în America adevărată, a americanilor get-beget, cu istoria lor tăinuită, Payne a folosit peliculă alb-negru. Un film despre America profundă, remarcabil dirijat, cu un rar umor şi parfum de epocă.

O parabolă este şi All is Lost, ca şi Only Lovers Left Alive, dar şi alte minunate filme americane, pe care le vom prezenta într-o cronică viitoare.

Grid Modorcea