Pe Ilarion Ţiu l-am cunoscut toamna trecută, la un seminar organizat la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc de la Bucureşti. Ţiu face parte din noua generaţie de istorici, care s-a impus prin echilibru şi acribie ştiinţifică pe frontul istoriografic românesc, făcându-şi un oarecare renume prin cărţile publicate la edituri prestigioase, în dauna „sinecuriştilor” şi bursierilor de duzină şi la modă proveniţi din şcoala istorică demitizantă ce-şi are originile în studiile lui Lucian Boia. Istoricul Ilarion Ţiu e un universitar care s-a specializat pe istoria contemporană a României, fiind apreciat de tinerii istorici români pentru naturaleţea şi sinceritatea subiectelor abordate. Recent, Ilarion Ţiu a publicat o carte document: „Istoria Mişcării Legionare. 1944 – 1968”, Editura Curtea Veche din Târgovişte. Ţiu consideră că „aşa-zisul „pericol legionar“ nu era doar o temă propagandistică după război. Garda de Fier fusese în perioada interbelică o grupare importantă pe scena politică românească, chiar dacă nu avusese reprezentare parlamentară consistentă. În primul rând, organizaţia s-a remarcat prin abilitatea de a-i atrage pe tinerii intelectuali în rândurile ei, dar şi prin unele episoade extremiste, cum au fost asasinatele contra prim-miniştrilor Ion-Gheorghe Duca şi Armand Călinescu. În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Mişcarea legionară își exercitase actul de guvernare alături de Ion Antonescu, însă colaborarea s-a încheiat violent, prin evenimen-tele din 21-23 ianuarie 1941 . După 23 august 1944, cercurile politice, militare şi intelectuale susţineau că Garda de Fier reprezenta un pericol pentru soliditatea colaborării cu Aliaţii, întrucât era de sorginte nazistă şi aştepta instrucţiuni din Germania – organizaţia fiind denumită „Coloana a V-a a lui Hitler“. Lucrările ştiinţifice elaborate în baza documentelor de arhivă au infirmat teza supunerii ideologice a legionarilor faţă de nazişti, precum şi a finanţării de la Berlin. Mai mult, în perioada războiului, liderii organizaţiei refugiaţi în Germania avuseseră un statut incert, fiind internaţi în domicilii obligatorii şi în lagăre …Teza pe care o susţinem, în urma cercetării întreprinse, este că Mişcarea legionară a reuşit să rămână o organizaţie politică şi după 23 august 1944, deşi oficial nu i-a fost reconfirmat nici un moment acest statut. Deşi fostele partide politice care activaseră înainte de februarie 1938 şi-au putut relua activitatea, legionarii nu au beneficiat de acest drept, în baza Convenţiei de Armistiţiu, care interzicea activitatea organizaţiilor de extremă dreapta. Totuşi, neoficial, legionarii erau consideraţi parteneri de dialog politic atât de comunişti, cât şi de celelalte partide democratice. Întrucât situaţia internaţională era confuză după 9 mai 1945, existând zvonuri privind „iminenţa“ unui nou război mondial între ţările democratice şi cele comuniste”.

Ilarion Ţiu dezbate subiectul cu sinceritate şi se bazează foarte mult pe arhiva CNSAS şi pe memoriile bătrânilor legionari. Istoricul aduce lumină despre o mişcare politică abordată tezist, atât de istoriografia comunistă, dar şi de cea post-decembristă, de istoricii de tristă amintire ca Fătu şi Spălăţelu sau abordări subiective în maniera lui Radu Ioanid sau H.R. Patapiecvici. Autorul Ilarion Ţiu scrie critic, fără patos, despre Mişcarea Legionară, care continuă ca partid politic şi după actul de la 23 august 1944. Cei reproşez amical lui Ilarion Ţiu, lucru care poate fi corectat în ediţia a doua, e că accentuează în studiu numai latura politică a mişcării, eludând contribuţia spirituală, care oferea consistenţă şi aderenţă la mase. În România, Nicolae Petraşcu, secretarul general al M.L., preia conducerea „Comandamentului pe ţară”, dă o circulară pe 6 august 1945, de apropiere de regim, şi încheie un pact cu ministerul de interne condus de Teohari Georgescu, pe 10 decembrie 1945, care le-a adus liniştea politică legionarilor până la marile arestări din mai 1948. Pactul lui Nicolae Petraşcu nu a avut acordul lui Horia Sima aflat în exil, dar de el a beneficiat M.L. ca să fie recunoscută ca mişcare politică activă. În perioada 1945 – 1947, M.L. a rămas neutră din punct de vedere politic. În 1947 unii lideri se activează, fac serviciu secret cu CIA la Bucureşti şi i-au contact cu PNŢ – Iuliu Maniu, M.L., fiind deja considerată o mişcare politică onorabilă. Aceste permutări politice interne îi priesc mişcării pentru că Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 considera M.L. un partid politic hitlerist, deoarece funcţiona la Viena, un Guvern Naţional condus de Horia Sima, sub oblăduirea Germaniei. Sima nu a părut deranjat public de acordul dintre Petraşcu şi comunişti, considerând o tactică inteligentă a celor rămaşi în ţară să supravieţuiască şi să fie recunoscuţi ca şi componentă politică legală. După marile arestări din mai 1948, M.L. a fost singura mişcare politică care a funcţionat în închisori ca şi partid politic organizat cu ierarhie. Dej i-a ordonat lui Alexandru Nicolschi şi lui Gh. Crăciun să aplice legionarilor tratamente de reeducare dure, prin tortură. Vezi fenomenul Piteşti. După 1959, comuniştii schimbă tactica preferând la Aiud o reeducare ideologică prin materiale educative. Numeroşi lideri legionari închişi, obişnuiţi cu perioadele de prigoană carlistă, antonesciană şi acum comunistă totuşi cedează şi semnează declaraţii împotriva lui C.Z. Codreanu şi mai ales împotriva lui Horia Sima. Nicoale Petraşcu devine un „colaboraţionist” criticând trecutul mişcării. Nistor Chioreanu se opune şi suferă aprig torturi în puşcărie până la urmă acceptă, la cererea comandantului din ţară, Nicolae Petraşcu, să colaboreze cu anchetatorii. În realitate, liderii legionari dau declaraţii sub tortură şi în puşcărie, fiind absolviţi moral. Ei consideră o tactică coaborarea şi fac ce zic comuniştii pentru a fi eliberaţi. Horia Sima din Spania nu-i critică pentru „colaboraţionismul” lor, ci îi înţelege pe lideri din ţară, ţinând cont de gravele circumstanţe în care se aflau în lagărul socialist. Gheorghe Crăciun şi ministerul de interne le-au promis legionarilor că atunci când vor fi eliberaţi îşi vor relua vechile meserii de profesori, avocaţi, medici etc. În urma decretului 411 din 1964 sunt eliberaţi legionarii, dar nicio instituţie de stat nu-i angajează pe vechile posturi, ei devin zilieri sau muncitori necalificaţi. Nicoale Petraşcu şi Nistor Chioreanu în întâlnirile cu conducerea ministerului de interne îi acuză pe comunişti că nu s-au ţinut de cuvânt, că nu au fost reangajaţi pe vechile posturi şi că sunt urmăriţi de către securitate. Toţi aveau tehnică operativă în casele în care locuiau intrând în conflict cu rudele pe această temă. Liderii M.L. rămaşi în ţară reiau acţiunile şi criticile anti-comuniste, încercând să reînvie rezistenţa şi să ia legătura cu Horia Sima. Securitatea îi readuce în anchete dure, iar Nicolae Petraşcu cade în depresie, tăindu-şi venele şi apoi s-a spânzurat în baia locuinţei sale din Sibiu, în 1969. Nistor Chioreanu, rămas lider, e urmărit până în 1990. Li se înscenează, celor rămaşi pe baricadele luptei anticomuniste, procese şi li se infiltrează provocatori ce duc la scandaluri răsunătoare: cazurile Spiridon Cândea sau Lae Orbulescu. În anii 80, încă în documentele securităţii comuniste, membrii M.L. erau percepuţi ca cei mai periculoşi duşmani ai regimului comunist. Parcurgând cartea lui Ilarion Ţiu rămâi cu un gust amar, cum nişte bătrâni slăbiţi de închisori şi hătuiţi o viaţă întreagă de un sistem opresor erau daţi ca exemplu că sunt pericolul numărul 1 al regimului comunist, deşi erau pensionari cu pensii infime sau muncitori necalificaţi în fabrici. Cartea este o incursiune incitantă şi corectă despre înfrângerea unei mişcări politice care a luptat cu arma în mână în munţii României pentru libertate împotriva comunismului şi care şi-a păstrat structura şi ierarhia şi în anii de puşcărie şi în aşa-zisa „liberalizare” a lui N. Ceauşescu.

Cartea lui Ilarion Ţiu face lumină acolo unde propaganda comunistă a adus obscurul ideologiei marxiste; cu toţii am vizionat filmele de prost gust ale lui Sergiu Nicolaescu, care au falsificat grosier istoria M.L., în favoarea comuniştilor şi a Moscovei. Cartea lui Ţiu este o contribuţie impresionantă pentru istoriografia recentă orbită de tezism, oferind substanţă unui subiect abordat facil şi politic de către istoricii români, care încă nu s-au desprins de paradigma comunistă.

Ionuţ Ţene