În lumea de astăzi, tot mai mult se pune preț pe inteligență, acumulare de noțiuni, abilități tehnice – „cele ale minții”. Iată însă că și specialiștii trag un semnal de alarmă, întărind „legea duhovnicească” că mai presus de toate, ca temelie a celor dintâi, ar trebui să cultivăm afectivitatea, simțămintele, relațiile cu ceilalți – „cele ale inimii”… (R.H.)

În cartea sa „Inteligenţa emoţională”, Daniel Goleman a strâns rezultatele a decenii de cercetări asupra inteligenţei, ajungând la concluzia că avem tendinţa generală de a subestima importanţa abilităţilor sociale şi emoţionale.[1] Pe termen lung, există predictori mult mai buni decât coeficientul de inteligenţă. Dr. Jane Healy era de părere că „faptul că această carte a fost catapultată în fruntea best-seller-urilor şi a rămas acolo o perioadă îndelungată dovedeşte că Goleman a atins o coardă sensibilă a societăţii de astăzi, suprasaturată de informaţie”.[2]

Goleman trage un semnal de alarmă referitor la scăderea dramatică a „competenţei emoţionale” din ultimele două decenii – ceea ce unii cercetători au numit „maladia deficienţei emoţionale”. În Statele Unite, acolo unde s-au efectuat cele mai multe cercetări, în medie copiii au înregistrat un nivel în scădere al abilităţilor emoţionale în cazul a nu mai puţin de 40 de indicatori ai stării de bine emoţionale şi sociale (în perioada cuprinsă între mijlocul deceniului şapte şi sfârşitul deceniului opt al secolului XX). Aceste descoperiri sunt îngrijorătoare în condiţiile în care Goleman atestă că IQ-ul (coeficientul de inteligenţă) contribuie doar cu aproximativ 20% la succesul financiar şi personal; restul de 80% depinde puternic de abilităţile socio-emoţionale.

Prăjitura
Un exemplu uimitor prezentat în cartea lui Goleman îl reprezintă un studiu efectuat pe termen lung, în care un grup de copii au fost evaluaţi mai întâi la o vârstă preşcolară, iar apoi, a doua oară, paisprezece ani mai târziu.

În prima etapă, acelor preşcolari li s-a oferit o prăjitură şi li s-a spus că, dacă se abţin timp de 15-20 de minute de la a o mânca, vor mai primi încă o prăjitură.Paisprezece ani mai târziu, aceiaşi copii au fost evaluaţi din nou şi s-a observat următorul fapt remarcabil: cei care dăduseră în pruncie dovadă de autocontrol şi se putuseră înfrâna de la satisfacerea imediată a poftei erau acum mai stabili emoţional, mai bine văzuţi de profesori şi mai plăcuţi de prietenii lor, şi obţinuseră rezultate mult mai bune la testele naţionale în comparaţie cu ceilalţi copii care, cu paisprezece ani în urmă, mâncaseră imediat prăjitura![3]

Acest studiu şi multe altele demonstrează clar că, dincolo de coeficientul de inteligenţă, există factori asociaţi cu deprinderile mentale eficiente.

Care este cauza declinului acestor abilităţi, observat în ultimii ani peste tot în lume? Daniel Goleman nu se sfieşte să o spună răspicat într-un interviu: „Copiii îşi petrec tot mai mult timp lipiţi de televizor sau în faţa calculatorului, distanţându-se de alţi copii sau de adulţi. Iar cea mai mare parte a abilităţilor emoţionale de care am pomenit nu se învaţă de unul singur, ci prin interacţiunea cu alţi copii şi adulţi. Din acest motiv, accentul care se pune pe computere mă îngrijorează, oricât de mult folos ne-ar aduce acestea. Mai mult timp petrecut în faţa calculatorului şi a televizorului înseamnă mai puţin timp petrecut împreună cu alţi oameni”.[4]

Numeroşi angajatori din profesii de profil tehnic sau financiar din întreaga lume au început, de mai mulţi ani, să manifeste faţă de „inteligenţa socială şi emoţională” un interes chiar mai mare decât cel acordat abilităţilor de specialitate ale viitorilor angajaţi. De pildă, încă din 1997, un studiu realizat în Elveţia arăta că firmele mari (firme de inginerie, bănci) îşi doreau să angajeze persoane cu următoarele calităţi: stăpânire de sine, iniţiativă, capacitate de concentrare, abilităţi de comunicare, creativitate, capacitatea de a lucra în echipă, flexibilitate, onestitate, plăcere de a lucra cu oamenii – exact acele abilităţi care se află azi în declin. În lista calităţilor cerute de angajatori, notele bune obţinute în școală erau menţionate la coada listei, în timp ce experienţa în lucrul la computer nici măcar nu apărea pe listă![5]

Dr. Jane Healy constata că „mulţi dintre copiii din ziua de azi se gândesc mai mult la computer decât la ei înşişi şi la valorile lor”. Aceeaşi cercetătoare se întreba: „Oare cât de mult ne afectează folosirea computerului dezvoltarea socială, emoţională şi personală, incluzând obiceiuri importante în viaţă precum motivaţia, atenţia şi memoria? Cum îi putem ajuta pe copiii noştri să-şi dezvolte toate însuşirile şi calităţile, valorile, capacitatea de introspecţie, de a purta de grijă altora, de a-şi dezvolta abilităţi spontane de joc, şi mulţumirea personală?”.[6]

Dezvoltarea cerebrală și utilizarea computerului
În lumea noastră, din ce în ce mai tehnologizată, suntem martorii creşterii fără precedent a unor probleme precum tulburarea cu deficit de atenţie, comportamentele antisociale, slaba motivaţie, depresia şi obiceiuri de lucru ineficiente. Toate acestea îşi au originea în centrii emoţionali ai creierului şi sunt formate în anii copilăriei.

Cele mai importante trasee neuronale ce reglează aceste comportamente nu pot fi însă dezvoltate dacă lăsăm copilul în faţa calculatorului – și ne referim aici la interacţiunea frecventă şi afectuoasă cu oamenii, la dezvoltarea unor modele de gândire responsabilă, precum şi la exerciţiile fizice.Spre exemplu, după cum afirmă mulţi neurologi, circuitele neuronale care reglează comportamentul agresiv sunt foarte maleabile pe durata copilăriei, iar expunerea la prea multe jocuri violente pe computer, alături de prea puţină afecţiune primită din partea celorlalţi, îi poate afecta negativ pe copii – care pot deveni, când vor mai creşte, viitori delincvenţi.[7]

Unul dintre aspectele importante ale dezvoltării cerebrale a copiilor îl constituie integrarea modurilor în care funcţionează diferitele sisteme ale creierului – spre exemplu, privitul la o foaie cu note muzicale, transformarea notelor de pe pagină în notele de pe claviatura pianului, precum şi adăugarea unui program neuromotor pentru a permite degetelor să interpreteze notele – toate acestea, în timpul ascultării melodiei. Această integrare cerebrală se dezvoltă treptat, printr-o practică îndelungată, pe măsură ce persoana care începe să înveţe (la orice vârstă) îşi organizează în mod activ materialul brut într-o nouă formă – lutul în figurine, cutiile în căsuţe pentru păsări, ideile în propoziţii, impresiile într-o filosofie de viaţă.

„Oare noile tehnologii vor îmbunătăţi sau vor diminua acest proces?” – se întreba Dr. Healy. „Un computer face prea mult din această integrare (de ex., combinarea imaginilor, sunetelor, mişcării), astfel încât copilul doar experimentează, în loc să le coordoneze pe toate el însuşi, eliminând astfel un proces activ care se poate dovedi de neînlocuit”.[8]

Aceeaşi cercetătoare observa: „Cunoaşterea strategică este ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi pe elevii cu rezultatele cele mai bune şi pe adulţii de succes din lumea tehnică, profesională şi creativă. Însă tinerii pentru care altcineva – fie un om, fie un computer – a făcut, în locul lor, toate procesele de gândire şi de rezolvare practică a problemelor tind să aibă o slabă cunoaştere strategică”.[9]

Renumitul profesor Howard Gardner de la Harvard spunea că, dacă ne dorim cu adevărat pentru copiii noştri să înveţe să fie creativi, ar trebui să punem accent pe activităţile ce stimulează inventivitatea şi ingeniozitatea, realizate împreună cu copiii de către părinţi şi de profesori. Dacă însă copilul petrece prea mult timp în faţa calculatorului – aceasta rămâne, în definitiv, decizia părintelui. Acelaşi om de ştiinţă, el însuşi tată, spunea însă: „Orice părinte care crede că un computer poate fi un înlocuitor pentru părinte este, pur şi simplu, tâmpit!”.

Dr. Jane Healy conchidea: „Abilităţi precum cititul şi capacitatea de reflecţie profundă, dacă sunt pierdute de o generaţie, s-ar putea să nu mai fie recâştigate de următoarea. Utilizarea computerelor pentru îmbunătăţirea abilităţilor este una; cu totul altceva este a le permite să ne înlocuiască sistemul intelectual de valori”.[10]

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, numărul 60 (Ianuarie 2014)