L-am găsit greu pe Iulian Capsali. Trecut de proba semnăturilor, Capsali îşi construieşte viitoarea campanie electorală. Printre picături, trece şi pe-acasă unde are timp doar să-şi sărute copiii înainte de culcare. Nu pe toţi 9, pentru că cei mici se culcă devreme, spune el zâmbind. Începem.

Domnule Capsali, vi s-a reproşat în câteva rânduri poziţii mai intransigente, chiar agresive în limbaj privind anumite persoane publice din România. Cum comentaţi acest fapt?

Din păcate, la 24 de ani de la căderea regimului comunist, constatăm o cenzură şi o autocenzură aproape la fel de dură şi cu mult mai insidioasă decât în comunism. Îmi face impresia că unii nu au făcut decât să schimbe carnetele de partid în cele de directori de opinie. Presa românească, în cea mai mare măsură, este controlata strict. În fine, în acest context, o mulţime de români printre care m-am aflat şi eu am evadat în spaţiul virtual unde am aflat o posibilitate de exprimare şi de consolidare a opiniilor comune. Ei bine însă, lumea virtuală este mult mai pasională, şi oricine are această experienţă ştie despre ce este vorba. Din păcate, în această nouă realitate apărută de curând în orizontul experienţei umane orice afirmaţie poate să ajungă să se inflameze, în contextul unui conflict până la escaladarea unor registre metaforice regretabile ulterior. Facebook-ul, mai ales, predispune la accese pamfletare. În fine, încetul cu încetul înveţi și accepți regulile nescrise din mediul virtual, în care nu toată lumea își asumă o identitate. Eu mi-am asumat-o și am fost și sunt atacat astăzi din două direcții clare: periferia cu accente eshatologice a ortodoxismului internaut și din partea mainstream-ului neoliberal, care controlează cea mai mare parte a presei și a mediului academic. Este un atac concentrat, fiecare cu motivația lui, în care este greu sa nu răspunzi cu o anumită directețe.
Regretaţi escaladarea conflictelor din cadrul reţelelor de socializare de pe internet?

Desigur, conştiinţa creştină nu mi-ar îngădui altfel. Eu nu resimt absolut, dar absolut nici un fel de ostilitate faţă de oamenii cu care am polemizat de-a lungul timpului, dar nu poate să nu mă doară războiul pe care unii dintre ei îl ridică împotriva neamului şi a credinţei noastre. Nici nu ne putem face că nu vedem realitatea, cum ar avea unii pretenţia, anume să fim toți corecţi politic. Adevărul trebuie mărturisit însă, într-adevăr, trebuie să căutăm canalele şi modalităţile cele mai potrivite pentru a ajunge la celălalt sau la cei care cu sinceritate caută adevărul deşi unii rătăcesc din naivitate în hățișul ideologic. Alții se hrănesc bine din stipendiile puse la dispoziție de cei care trasează direcțiile în care trebuie să meargă țara.
Ați fost acuzat de misoginism și că trimiteți femeia „la cratiță”. Poate ar fi mai potrivit să discutăm asta cu soția dvs., ori cu fiicele, dar, totuși, vă întrebăm: ce reprezintă pentru dumneavoastră femeia?
Da, a existat un interviu în care s-a dorit inducerea acestei idei, din perspectiva viziunii mele asupra feminismului. Or, feminismul este o ideologie care a rupt femeia de familie și a transformat-o într-o plătitoare de taxe și impozite. Aceeași ideologie a fost folosită în comunism, din dorința de a face din femei niște stahanoviste care ajută la depășirea planului cincinal. Cultura corporatistă continuă acest demers, și am auzit cu toții de cazuri de femei tinere, Dumnezeu sa le ierte, care au murit din cauza stresului și abrutizării la locul de muncă, unde lucrau mult peste puterile lor. Astăzi mișcările feministe extreme, de tipul Femen, atacă Biserica și sunt favorabile industriei pornografice. Ideologia lor este afișată la vedere: sextremism, ateism, feminism. În acel interviu am dat exemplul familiilor cu mulți copii pe care le cunoaștem, în care mamele au și un serviciu care nu le rupe de familie, de exemplu o doctoriță de familie foarte căutată care are 7 copii. Cunosc o mamă a 6 copii care tocmai și-a dat doctoratul în Istoria Artei, dar aceste exemple au fost scoase din interviu. Pentru că, de fapt, nu era luat un interviu, ci se dorea să fie prezentată o anume imagine și concepție despre oamenii care sunt în Biserică: drapați în negru, posaci, care obliga femeia la recluziune socială. O imagine pe care opanmainzii (așa-i numesc pe seculariști) țin foarte mult să o imprime în mintea oamenilor și în mentalitatea publică, mai ales prin presă sau de la catedră.
Revenind la întrebare, îi lărgesc cadrul, de fapt intru în cel firesc, și spun: și femeia, și bărbatul se împlinesc în familie. Nu este unul mai sus, iar altul mai jos, ci sunt complementari și împreună se sprijină, se construiesc reciproc.
Omul politic este și om, nu poate face în spațiul public mai multe decât este format ca om. Rareori discută un om politic despre formarea sa. Nu de dragul curiozității, ci pentru a vă cunoaște mai bine, vă rugăm să ne spuneți câteva romane importante, muzica preferată, pictorii, filmele etc. care vă plac; dacă doriți, la unele puteți să ne spuneți și ce anume vă inspiră ori în ce mod a contribuit la formarea dumneavoastră.
Interesantă întrebare. Să o luăm pe rând. Însa o dezvolt puțin. Asupra mea a avut impact foarte mare în tinerețe Dostoievski, mai ales Frații Karamazov, Demonii și Idiotul. Sigur că am citit și Salinger, ale cărui nuvele le-am recomandat și copiilor mei, Truman Capote cu al său „Cu sânge rece”. Există o vârstă pentru fiecare roman. Mi-au plăcut și epopeile antice, Ghilgameș, Ramayana și Mahabharata, pe lângă Odiseea și Iliada. Din romanul românesc, pe lângă clasici, mi-a plăcut mult „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, pe care l-am citit în armată, al lui Petru Popescu, care deja se exilase. Nu mai citesc de o perioadă roman, pentru că prefer eseul, studiile sociologice sau istorice, dar nu am putut să nu citesc cu plăcere un excelent roman al unui prieten, Filip Florian cu al sau „Degete mici”. Romanul care mi-a schimbat viața însă este unul biografic, „Jurnalul Fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt.
Pentru muzică am o pasiune și toți copiii mei fac un instrument, mai puțin cei foarte mici. Deci, ascult de la jazz (mai ales Michele Petrucciani sau Miles Davis) până la muzică folk sau muzică veche sub bagheta lui Jordi Savall, la concertele căruia am reușit să merg. M-am „hrănit” cu Phoenix, în tinerețe, și asta nu se uită. în muzica populară am ca favoriți pe Liviu Vasilică sau Grigore Lese, din muzica aromânească grupul excepțional de muzică plurivocală din Andon Poci (Albania), pe care l-am și înregistrat. Îmi place mult muzica populară din Balcani, în general, sau prelucrările lui Goran Bregovici, muzica irlandeză, muzica otomană culeasă de Dimitrie Cantemir, până la compozitorii moderni de muzică simfonică, numiți impropriu minimaliști, Philip Glass sau genialul Arvo Part. Peste toate, muzica psaltică, mai ales când o ascult într-o mănăstire din Sf. Munte Athos.
Pictori? Pe Horia Bernea îl consider cel mai mare pictor român al secolului XX, așa cum Andreescu este al secolului XIX, puțin mai sus în axiologia mea subiectivă decât Grigorescu. Ca să nu mă lungesc prea mult, mă bucură pictura lui Rubliov sau a lui Pârvu Mutu, ca și cea a lui Van Gogh sau a abstractului Mark Rothko. Icoana este suma picturii însă, pentru că ne deschide fereastra către Hristos.
Sculptura? De la cea egipteană antică, profund mistică și mai puțin frivolă decât cea greacă, sculptura etrusca și cicladică, Gânditorul de la Hamangia, portretul roman, Marino Marini, Manzu, Mestrovici, Henry Moore. Peste toți sculptorii moderni ai lumii, cred eu ca stă, totuși, Brâncuși.
La film: Chaplin, la care mă uit cu plăcere și acum. Filmul rus, inegalabil, de la Andrei Tarkovski cu „Andrei Rubliov”, Nikita Mihalkov cu „Piesa neterminată…”. Nu, aici este prea mult de spus. Ar ocupa pagini. Așa, ce îmi vine la întâmplare ar fi Truffaut, Elia Kazan, Andrej Wajda, Fellini, Antonioni. Filmele lui Kurosava le revăd și acum; chiar de curând am revăzut „Aguirre, mânia Domnului” a lui Herzog, o parabolă asupra nebuniei pe care o dă puterea, un film care ar fi bun pentru orice om care vrea sa devină lider într-o comunitate. Filmul care mi-a marcat tinerețea a fost „Dueliștii”, pe care-l consider capodopera lui Ridley Scott. Alt film care se imprimă în tine este „Ostrov”, al lui Pavel Lungin, un film ca o poveste de Pateric.
Ați fost etichetat „anti-gay” și „anti-avort”.

Etichete false. Sunt pentru viață și pentru familia naturală, firească. Sunt pentru un comportament în societate responsabil față de cei vulnerabili. Femeia însărcinată fără să-și fi dorit asta trece se află într-o perioadă dificilă a vieții. Este o ipocrizie să îi spui să nu facă avort fără a înțelege dificultățile și a o ajuta să le depășească. De fapt, cel mai adesea cei care sunt pro-avort se spală pe mâine de orice implicare. A fi pentru-viață este mult mai greu, de multe ori înseamnă sa fi pentru acel copil un părinte în locul celui care îl abandonează când află de existența lui – căci cel mai adesea avorturile au ca principal motiv lipsa totală de implicare a tatălui, de cele mai multe ori acesta presând pentru avort și amenințând cu despărțirea.
În ceea ce privește problema homosexualității vreau să fiu foarte limpede: nu există nici un studiu științific care să demonstreze că ea este înnăscută, ci, din contră, există numeroase studii care arată că cel mai adesea survine din cauza unor factori negativi, de la cei mai evidenți, precum abuzuri sexuale, până la cei mai subtili, precum lipsa unui model masculin. În aceste condiții, propaganda de normalizare a homosexualității este o crimă la adresa dezvoltării cât mai sănătoase a copiilor. Și, la fel de grav, este un abandon al căutării științifice a cauzelor, factorilor favorizanți și a căutării unor soluții terapeutice. Vedeți, în Occident există numeroase organizații ale persoanelor care au avut comportament homosexual și trăiesc firesc sau fac fel de fel de terapii pentru a reveni. La noi sunt prezentate din Occident doar demonstrațiile și luările de poziție ale mișcărilor homosexualiste, iar aceste mișcări pro-normalitate sunt ignorate. Folosesc termenul de „homosexualiste” pentru ca deja este o ideologie cu tot aparatul necesar unei revoluții care iese din social și intră în politic.

În legătură cu problema „căsătoriei” homosexuale, punctul meu de vedere este foarte clar. Statul nu are menirea de a gestiona viața privată a cetățenilor, dar trebuie să protejeze instituțiile fundamentale ale membrilor săi. „Căsătoria” homosexuală este doar un prim pas în distrugerea instituției căsătorie și a familiei naturale. De altfel, așa cum spunea și filozoful și teologul britanic John Milbank, problema celor care susțin cauza familiei homosexuale este doar aceea de a distruge familia naturală. În momentul acceptării unei „căsătorii” care nu mai se întemeiază pe complementaritatea bărbatului și a femeii și capacitatea unirii dintre ei de a naște copii și a-i educa echilibrat, căsătoria poate deveni orice.
Nu există niciun motiv legal după ce a fost acceptată „căsătoria” între doi bărbați sau între două femei să nu fie acceptată „căsătoria” între trei bărbați sau trei femei. Sau, între un număr oarecare de bărbați și de femei. Asta se cheamă „căsătorie” poliamorică. În SUA, mișcarea poliamorică publică periodic declarații în care susține extinderea căsătoriei astfel încât să cuprindă și relațiile în care ei trăiesc. Statele și cetățenii au considerat până acum că interzicerea poligamiei reprezintă un pas înainte pe drumul civilizației; ei bine, acum se dorește facerea a multor pași înapoi, practic o barbarizare cum nu a existat în nici un stat și nici o societate cunoscute de umanitate. Să nu fim naivi, așa cum în secolul al XX-lea a fost posibil comunismul și nazismul, care au ucis mai bine de o sută de milioane de oameni, în secolul al XXI-lea este posibilă o altă formă de totalitarism, care să nu fie mai puțin distrugătoare decât comunismul și nazismul. De ce spun totalitară? Pentru că homosexualismul se impune prin forță, se impune prin amenințare, prin șantajare, ignorând consultarea populară, votul democratic. S-a ajuns ca un cleric care spune că homosexualitatea este un păcat să fie arestat! Adică i se anulează libertatea de expresie și libertatea religioasă – așa ceva este tipic dictaturilor.
Ca să sintetizez: problema nu sunt opțiunile vieții personale ale celor care vor să practice acte homosexuale, ci faptul că ei vor să impună recunoașterea comportamentului lor ca firesc, ca acest comportament să aibă valoarea de normă de viață. A apărut o rescriere a cărții „Micul prinț”, care este „Micul prinț homosexual”. Este o carte pentru copii. O prietenă care predă la grădinițe private mi-a spus că deja a văzut cărți pentru copii în care printul se îndrăgostește nu de o prințesă, ci de alt prinț. Iar învățătorii la școală vor fi obligați să le spună copiilor că aceste lucruri sunt firești. La fel și părinții, vor fi obligați să nu le spună copiilor altceva. Nu putem să nu ne aducem aminte de minciunile cu care erau îndoctrinați copiii încă din perioada șoimilor patriei și a pionierilor în perioada comunistă.
Ați fost numit candidatul Bisericii Ortodoxe Române sau al preoților BOR.

Titluri din acestea dau bine, dar jurnaliștii care le pun sunt necinstiți. Cum să fiu candidatul Bisericii Ortodoxe Române?! Este clar că așa ceva nu este nici legal, după legile statului, nici permis de legislația canonică a Bisericii Ortodoxe. Și, în primul rând, nu aș avea infatuarea să mă consider așa ceva. Sunt un credincios ortodox și încerc cât pot să trăiesc în viața mea ortodoxia. Dar a fi reprezentant al Ortodoxiei, asta este peste mine. Sunt om, departe de perfecțiune sau sfințenie, către care însă avem datoria creștină sa tindem, avem o chemare de la Dumnezeu de a deveni precum modelul complet al omului, Hristos.
În fața tuturor, și mai ales în fața conștiinței mele, aș fi un impostor dacă m-aș considera reprezentant al Ortodoxiei. Nici măcar apărător al ei nu aș îndrăzni să mă numesc, ci doar un om care încearcă să trăiască adevărurile tari ale vieții după înțelegerea ortodoxă. Sunt susținut și am primit mesaje de la români care nu sunt ortodocși sau sunt indiferenți religios, însă își doresc o societate care să protejeze familia naturală.
Ați fost acuzat că ați strâns semnături prin intermediul parohiilor și al preoților.

V-aș întreba ceva: atâta vreme cât principalul obiectiv al meu este protejarea familiei naturale, care este primul mediul în care, în mod firesc, se află oameni care se regăsesc în acest demers? Cei credincioși, bineînțeles. Fără a exclude pe alții, dar este evident că cei care merg regulat la biserică sunt preocupați de problema familiei. Și atunci, de ce ar fi ciudat că am apelat și apelez la cei care merg la biserică? Fiecare dintre ei este liber să susțină și să voteze pe oricine, dar mie mi se pare firesc să le înfățișez poziția mea, pe care mi-am gândit candidatura. Pentru presa ideologizată, nu contează că românii sunt în majoritate absolută credincioși; ei ar trebui sa fie ținuți în carantină socială pentru ca să nu deranjeze un demers foarte clar, pentru ca nu ai cum să faci globalism pe un fond al Tradiției, în care Biserica Ortodoxă se regăsește într-o bună parte din societate, în cazul majorității românilor. Nu poți face Statele Unite ale Europei peste oameni care au conștiința identității lor. Asta se știe și de asta se dorește înăbușirea oricărei voci care își afirmă credința și neamul din rândul căruia face parte.
A stârnit furori afirmația că v-ați întâlnit cu câțiva ierarhi.

Dar cum puteam să nu mă întâlnesc? În primul rând că m-am întâlnit pentru a adânci tema principală a campaniei. Ierarhii și preoții au o experiență de viață rar întâlnită. Și, spre deosebire de consilierii politici pe care unii oameni politici îi plătesc cu sume consistente – gândiți-vă că e vorba despre consilieri politici din Statele Unite, dintre cei cunoscuți în toată lumea, cât trebuie să fi costat serviciile lor?! – ei bine, sfaturile pe care ți le oferă clericii sunt gratuite. Și foarte serioase. Arătați-mi un candidat care nu ar apela la sfătuitori buni și care nu îl costă bani!
Să mai facem o comparație, pentru a fi mai clar cât de firesc este apelul meu către oamenii credincioși. Gândiți-vă că un mare sportiv al țării noastre ar candida în aceste alegeri și ar avea ca principală temă promovarea sportului. Cum ar fi Hagi, de exemplu. I s-ar părea cuiva ciudat ca el să se ducă la Steaua, ori Dinamo, ori la cel de la Constanța, unde s-a lansat, ori la Poli Timișoara și să le prezinte programul, să discute cu ei pentru sfătuire, și, eventual, să le ceară sprijinul într-un mod decent? Nu cred că cineva ar spune că Steaua face politică ori că fotbalul face politică. Nu sunt în materie de credința precum Hagi în materie de fotbal, dar am dat acest exemplu care cred că este lămuritor pentru principiul de care vorbesc.
În discuția mea cu clericii, trebuie să spun foarte clar, eu nu am cerut să impună cuiva să sprijine candidatura mea; nici măcar lor personal nu le-am cerut să semneze pentru a-mi depune candidatura ori să mă voteze. Se face ușor, nu știu dacă intenționat sau nu, sper că nu intenționat, confuzie între discuție și implicare în campanie.
Poate că la acei ierarhi au venit și alți candidații, cel puțin așa ar fi fost firesc. Nu poți, dacă vrei să reprezinți cu adevărat o comunitate, să nu discuți cu liderii ei în diferite domenii, între care cel religios este unul important. Ce ar fi dorit cei care mă acuză ori acuză Biserica, să interzică cineva credinciosului care dorește să mă sprijine să facă aceasta? Cred că aceasta ar însemna lipsa democrației cu adevărat.
Eu nici prietenilor și cunoscuților mei nu le impun să mă sprijine politic ca o condiție a prieteniei, a relațiilor noastre. Înțeleg că fiecare om are opțiunile lui politice, că aceste opțiuni nu reprezintă totalitatea omului. Nu forțez pe nimeni, dar nici nu consider normal ca cineva să fie forțat să nu mă sprijine.
Să nu uităm că tema principală a campaniei mele este familia. Aștept să primesc sprijin de la toți cei care doresc să sprijine familia, indiferent de confesiune.
Noua etichetă care vi se pune este de „filo-rus”.

Ați spus bine „etichetă”, pentru ca este mult mai simplu să pui ștampile și etichete ca să bagi pe cineva într-un insectar social. Dacă ești împotriva așa zisei „familii” homosexuale, ești „homofob”, adică te introduc într-o zonă a patologiei, așa cum, în timpul bolșevismului erai imediat făcut „dușman”, „fascist”, „legionar”. Dacă erai împotriva sistemului instantaneu intrai în colimatorul propagandei totalitare care aplica etichete negative pentru a zdrobi, chiar dacă aceasta nu aveau în relitate nicio legătură cu tine. Așa și astăzi, dacă ești împotriva ideologiei globaliste, neoliberale, categoric și în mod voit maniheist ești stampilat ca filo-rus. Chiar exista un site girat de Vladimir Tismăneanu, „In Linie Dreaptă”, care găzduiește o listă neagră cu agenți ai Moscovei, între care se află oameni care nu au dat niciodată impresia, cel puțin eu nu am sesizat, că ar avea vreun partis-pris cu Moscova. Daca spui ca Putin se poziționează în favoarea familiei naturale și este împotriva propagandei homosexuale în rândul copiilor, aceasta este o evidență, este ceva știut de toată lumea care se informează. Dacă asta înseamnă să fii agent, mi se pare de-a dreptul ilar. De altfel, chiar și conservatorii americani, inclusiv un fost candidat la președinție, Pat Buchanan, afirmă asta. Este el agent rus? Să fim serioși! Comentatorii politici americani au totuși decența de a gândi mai puțin maniheist decât elita de comentatori din mainstream-ul neoliberal romanesc. Reflexele totalitare sunt însă greu de disimulat.
Cei care vă numesc „candidatul BOR” vor, de fapt, să acuze Biserica că a încălcat statutul său și pe cel legal de a nu fi implicată în politică.

Din păcate, da. Și îmi pare rău de acest gest, care este unul viclean. În nici un caz nu o să mă depărtez de credința mea, pentru că cineva vrea să o instrumentalizeze împotriva Bisericii în general. Aș spune doar atât, legat de statutul meu de creștin ortodox care candidează la alegerile europarlamentare: o mare parte dintre candidați sunt creștin-ortodocși și, cred, unii dintre ei chiar au apărut în emisiunile informative și în articolele trustului de presă al Bisericii Ortodoxe, pe când eu nu am apărut până acum – mie nu îmi trece prin gând să îi numesc pe ei candidați ai BOR. Pe scurt, faptul că sunt un om credincios nu cred că înseamnă că nu am dreptul să încerc să activez ca om politic, iar faptul că doresc să fiu om politic nu cred că ar trebui să fie o acuză pentru Biserica din care fac parte. Să nu uităm că am plecat la drum, din punct de vedere politic, cu susținerea publică din partea a aproape 25 de ONG-uri. Nu doresc să „aliniez” Biserica în spatele meu, ci doresc sa rămân un fiu al ei, după măruntele mele puteri. Pentru că Biserică noastra este, după cum spunea şi Eminescu, Mama poporului român.

Andrei Nicolae, Sursa: Activenews