Într-un cadru oficial şi de pioasă comemorare s-a dezvelit azi Monumentul Deportaţilor Evrei din Cluj-Napoca, în Parcul IL Caragiale. La cermonie au fost prezenţi primarul Emil Boc, oficialităţi locale, liderii comunităţii evreieşti din oraş sau Bucureşti, cu deputatul Aurel Vainer în frunte, intelectuali universitari, şi ministrul culturii, Kelemen Hunor. Sincer la acest eveniment de restaurare a memoriei martiriului comunităţii evreieşti din Cluj-Napoca din mai/iunie 1944 mă aşteptam să aud în discursuri numele celor vinovaţi de Holocaust în Ardealul de Nord, adică autorităţile statului maghiaro-horthyist, care administrau atunci Ardealul de Nord preluat prin diktat de la România în 1940, la 30 august. Autorităţile locale şi-au făcut datoria morală şi au finanţat un frumos monument realizat după o schiţă a sculptorului Marc Egon Lovith, prieten cu Brâncuşi, în memoria celor 18.000 de evrei deportaţi de statul maghiar în lunile mai şi iunie 1944. Consisider că pe monument ar fi trebuit scris adevărul istoric, că deportarea şi trimiterea la moarte a evreilor clujeni a fost făcută de autorităţile horthyiste, nu de români sau de către o forţă politico-administrativă „anonimă”. Pentru restaurarea adevărului istoric voi prezenta o scurtă istorie a tragediei evreilor clujeni deportaţi de funcţionarii unguri la Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare

S-a creat o legendă falsă că la deportarea evreilor din Ardeal, din 1944 au contribuit numai forţele de ocupaţie germane. Mai mult, că autorităţile maghiare din cadrul administraţiei horthyiste au fost obligate să-i trimită la ordinul nemţilor pe evreii ardeleni la Auschwitz, acestea neavând o contribuţie, decât cu titlu executoriu. În mai 1944, la Cluj erau circa 18.000 de evrei. După încheierea războiului, revenise circa 1500, ceilalţi au fost mistuiţi în lagărele de concentrare, au murit de foame şi de boală sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi. Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. Regentul Miklos Horthy, dându-și seama de gravitatea fără precedent a atrocităților antisemite petrecute sub conducerea sa, în contextul „ocupației naziste” a țării, deşi conducea cu mână forte ţara, și-a pregătit un alibi imbatabil pentru perioada următoare. În prima fază, 29 martie 1944 a dat mână liberă guvernului de sub conducerea sa cu privire la ordonanțele guvernamentale antievreiești, nedorind să exercite influență în privința acestora. Conform presiunii germane a numit la Ministerul de Interne, secretari de stat cu misiunea de „a rezolva problema evreiască”, pe László Baky și pe László Endre, oamenii lui de încredere, pe care Horthy îi știa încă de la Seghedin (1919), cunoscuți în țară ca antisemiți vehemenți. La 27 martie 1944, trupele germane aliate au intrat în Cluj, cu acordul autorităţilor horthyiste. Gestapoul şi-a stabilit statul major la hotelul New York (actualul Continental). Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei Cluj. Iată câteva dintre prevederile acestora:

– Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de 1500 de pengő şi verigheta.
– Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
– Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
– Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
– Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între orele 16.00 şi 17.00.
– Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Căteva sute de evrei clujeni au primit ajutorul profesorului clujean Raoul Şorban, care era directorul Tribunei Ardealului, singurul ziar românesc din Ardealul ocupat, şi care a reuşit să-i treacă clandestin graniţa pe evrei prin „vama cucului”, adică prin pădurea Făget spre comuna Feleacu, care rămăsese sub administraţie românească. În România evreii erau bine primiţi de autorităţi şi o parte dintre aceştia plecau cu vapoarele din Constanţa spre Israel. Cei care au rămas în Cluj au suportat calvarul lagărelor de concentrare. În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureş, Satu Mare şi Baia Mare au fost concentraţi în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistriţa şi Oradea au fost izolaţi prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toţi evreii erau concentraţi. Germania l-a însărcinat pe Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiţi în spaţii neamenajate, fără facilităţi sanitare, autorităţile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închişi. Episcopul Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie, le-a acordat ajutor evreilor închişi în clădirea Spitalului evreiesc din Cluj, azi Clinica de Chirurgie III, precum şi celor 16.000 de oameni deportaţi în ghetoul de la Fabrica de Cărămidă. Iuliu Hossu, deşi el însuşi era persecutat de autorităţile maghiare, i-a vizitat pe cei închişi şi le-a împărţit bani şi alimente.

Şi pentru a demonta teoria istoriografiei maghiare că autorităţile horthyiste din Cluj nu au fost implicate direct în organizarea ghetoului de la Fabrica de Cărămidă şi în expulzarea evreilor spre lagărele germane, dând vina numai pe ofiţerii nemţi, voi prezenta câteva date inedite despre complicitatea directă în Holocaust a funcţionarilor din cadrul prefecturii şi primăriei Cluj. În aprilie 1944 este numit noul prefect al Clujului avocatul dr. Ludovic Varga, până la eliberarea oraşului de trupele române, când se refugiază în Ungaria. Pe 2 mai 1944, primarul Clujului, dr. Vasarhely Laszlo, convoacă o întrunire în Sala Mare a Primăriei de pe str. Moţilor nr. 1-3, la care participă 150 de funcţionari maghiari ai Primăriei municipiului Cluj, precum şi şeful Poliţiei, dr. Orban Laszlo, şi comandantul circumscripţiei de jandarmi, Paksi Kiss Tibor. Cu această ocazie, primarul dr. Vasarhelyi, citeşte instrucţiunile lui Endre Laszlo, împuternicitul guvernului ungar (nu al Cancelariei Reichului), dând şi îndrumări verbale (de subliniat verbale n.r.) funcţionarilor cum să procedeze pentru internarea evreilor din Cluj, în ghetou, începând cu 3 mai 1944, locul ghetoului fiind ales Fabrica de Cărămidă. Pe 3 mai 1944 are loc acţiunea violentă a internării şi jefuirii evreilor din Cluj în ghetoul d ela Fabrica de Cărămidă, acţiune patronată de Primăria maghiară a municipiului Cluj, în frunte cu primarul dr. Vasarhelyi Laszlo. Au fost concentraţi în ghetoul din Cluj, în condiţii subumane, circa 18.000 de evrei, inclusiv copii mici. Între 20 mai şi 6 iunie 1944 are loc deportarea evreilor din ghetoul de la Fabrica de Cărămidă, în condiţii inumane şi crude, având ca destinaţie lagărul de exterminare Auschwitz. La operaţiune au fost implicaţi direct, în organizarea administrativă a deportării, funcţionarii maghiari ai Primăriei municipiului Cluj.

Locul ghetoului la Cluj, spre deosebire de Oradea şi Satu-Mare, a fost ales pe teritoriul fabricii de cărămizi. Se va vedea mai jos că această împrejurare a fost determinată şi pentru alte oraşe, care gravitează în raza de influenţă a oraşului Cluj, întrucât autorităţile acestor oraşe, imitând pe acuzatul Vásárhelyi, au desemnat şi ei locul ghetoului la fabrici de cărămidă sau pe locuri virane. Aşa au fost oraşele Târgu-Mureş, Reghin, Bistriţa şi Şimleul-Silvaniei. Locul desemnat pentru ghetou nu era însă potrivit nici din punct de vedere sanitar şi nici ca întindere, pentru că teritoriul era aşa de restrâns încât n-au putut încăpea cei 18.000 de oameni adunaţi din oraşul Cluj. În această privinţă este edificatoare depoziţia martorului Kovács Ştefan care declară la instrucţie, conform documentelor tribunalului Poporului din 1946:
“Locul pentru dormit era aşa de redus, încât, oamenii stăteau în grămadă şi ne făcea imposibilă orice odihnă. Pe un teritoriu de 6 m.p. eram îngrămădiţi 9 persoane cu bagaje cu tot. La o populaţie de aproximativ 17.000 {de} evrei, primăria a instalat o conductă de apă cu cca. 15 robinete de la care trebuia să {se} ia apă pentru spălat, pentru fiert, pentru curăţit; aceste robinete funcţionau din când în când. De cele mai multe ori erau însă închise, chiar pe o zi întreagă…” “Din această cauză, cea mai mare parte dintre noi sufeream de sete şi nu ne puteam spăla şi îngriji de curăţenie şi higienă specială. Din această cauză, lumea era silită să fure apa şi nu rareori s-a întâmplat că în timp ce cineva lipsea pentru o clipă de la baracă pentru a-şi procura lemne de foc, i se fura apa destinată mâncării. Mâncare primeam numai o dată pe zi, încât eram nevoiţi să ne completăm hrana cu mâncare fiartă de noi în limita posibilităţilor. Nici pentru copii şi nici pentru adulţi nu s-a distribuit lapte, iar acea puţină cantitate de lapte pe care spitalul evreiesc a reuşit să-l introducă în ghetou era mult prea insuficientă pentru cel puţin 1.000 de copii mici şi oameni bolnavi.” “Pentru necesităţile fiziologice s-au construit cca. 4 şanţuri, care făceau serviciul de latrine. 2 erau pentru bărbaţi şi 2 pentru femei. Aceste latrine erau construite astfele că pe nişte stâlpi a fost aşezată o scândură la margine de şanţ şi oamenii îşi făceau necesităţile unul lângă altul în număr de cca. 20 inşi, câţi încăpeau pe scândură. Şanţurile erau deschise şi împrejmuite cu scânduri. Pe timp de ploaie şi căldură atmosfera era îmbibată de putoarea ce exala din aceste şanţuri. Bolnavi au fost mulţi… Era o casă infirmerie în care erau trataţi bolnavii şi femeile însărcinate erau adăpostite pentru caz de naştere.” În acelaşi sens mărturiseşte şi Havasi Nicolae la instrucţie când spune: “Eram adunaţi pe teritoriul fabricii de cărămidă a coloniei IRIS, nu era nici o casă sau loc acoperit decât şura [şopronul] în care se face aerisirea cărămizilor. Aceste şure [şoproane] însă nu aveau nici un perete. Astfel am stat cca. 18.000, oameni, copii, femei şi bătrâni, în praf, ploaie şi vânt. Condiţiunile de igienă erau sub orice critică. Latrinele au fost făcute numai după prima săptămână, astfel că aranjarea [rezolvarea] trebuinţelor era un chin şi o nenorocire. Primarul dr. Vásárhelyi Ladislau, primul funcţionar al municipalităţii, avea puterea discreţionară să aleagă după cum crede de cuviinţă locul ghetoului, dar n-a avut omenie în dânsul ca să caute loc potrivit, deoarece ştia care va fi soarta evreilor şi împăcându-se cu această soartă a ales locul aşa cum rezultă din depoziţiile de mai sus. Comisiunile de strângere a evreilor în oraş au fost făcute de asemenea de acuzatul dr. Vásárhelyi Ladislau. Din depoziţiile martorilor rezultă că primarul a dat instrucţiuni celor 150 de membrii ai comisiunilor de strângere a evreilor ca să se poarte cât mai sever cu evreii, să-i percheziţioneze după valori şi chiar să facă percheziţii vaginale.

Am scris aceste rânduri despre implicarea funcţionarilor maghiari din Primăria Clujului şi poliţia sau jandarmeria locală în deportarea evreilor din oraş spre moarte şi în memoria fostului meu antrenor de haltere, din anii 90, de la Clubul Sportiv Municipal, dl. Jakab Gheorghe. Antrenorul era un evreu ungur blajin, care a locuit până la moarte, în vechiul cartier evreiesc al Clujului: zona străzilor Paris, Petrila, Piaţa 1848 şi Piaţa 1 Mai. Viaţa a făcut să locuiesc şi eu la începutul anilor 2000 în acest cartier. Într-o după amiază m-am întâlnit întâmplător cu antrenorul Jakab Gheorghe în cartier şi mi-a arătat fosta sa casă şi a povestit, în timp ce-mi arăta alte imobile coşcovite de vreme, cum în data de 3 mai 1944 jandarmii unguri cu pene de cocoşi au venit şi i-au scos afară pe evrei din case, bătând scânduri în uşile acestora, ca şi sigiliu. În acea zi i-a fost luată toată familia şi dusă la ghetoul de la Fabrica de Cărămidă. El a scăpat, fiind copil, ascunzându-se la familia unor prieteni unguri din cartierul Bulgaria. Timpul a trecut, familia a fost deportată la Auschwitz şi după război nu s-a mai întors nimeni dintre ai lui. Toată viaţa i-a aşteptat, până acum câţiva ani, când a plecat la Ceruri să-i revadă, în sfârşit, pe cei dragi.

De aceea, consider dezvelirea Monumentului Deportaţilor din Cluj-Napoca în Parcul IL Caragiale o reparaţie istorică şi morală pentru evreii care au murit sau suferit chinuri groaznice din partea autorităţilor maghiaro-horthyste. Păcat că la aceast eveniment comemorativ comunitatea evreiască din Cluj de cultura maghiară a refuzat să spună franc şi deschis că în 1944 Transilvania de Nord era un teritoriu românesc răpit României pentru Ungaria în urma Diktatului de la Viena, iar Holocaustul a fost organizat pe acest pământ de către autorităţile maghiare din vremea regentului Horthy. Unii tineri prezenţi, care nu cunosc istoria tragediei, nu au înţeles cine erau vinovaţi de Holocaust în Ardealul de Nord. Pe călăi istoria dar şi Tribunalul Poporului prin sentinţa nr. 8/31 mai 1946 i-a condamnat la moarte. Călăii nu erau români sau autorităţile române, ci reprezentanţii unguri ai statului maghiaro-horthyist care administrau Ardealul de Nord. Deci vionovaţi nu sunt „marţienii, ci ungurii din administraţia statului maghiar de la 1944. Evreii care simpatizau cu românii au fost salvaţi de către Raoul Şorban care a organizat o reţea de agenţi bine pusă la punct şi finanţată de Bucureşti, cu acceptul lui Ion Antonescu, ca aceştia să treacă graniţa clandestin din Transilvania de Nord ocupată de maghiari în România, prin „pădurea” bisericii sau Galcer -Făget, de la marginea cartierului Mănăştur spre Felac, teritoriu liber românesc. Din România evreii au plecat cu vapoarele în Palestina. Din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare: Holocaustul din Ardealul de Nord a fost opera statului maghiar horthyist, care la cererea naziştilor a aplicat „soluţia finală”. Românii şi autorităţile române au făcut tot posibilul să-i slaveze pe evreii din Ardealul de Nord răpit prin diktat de Ungaria. Comunitatea evreiască de cultură maghiară trebuie la 70 de ani de la tragedie să spună răspicat, în piaţa publică, că vinovată de Holocaust în Transilvania este Ungaria lui M. Horthy şi F. Szalasy.

Ionuţ Ţene

27-05-2014  
, , , , , , ,