Am citit un articol in „Adevarul” despre Radu Beligan, in care autorul se intreaba „care e limita unui actor? Cand ar trebui el sa se opreasca?” Si descrie cum l-a vazut pe Radu Beligan pe scena ca uita replicile, ca e incapabil sa mai bea un pahar cu apa, ca e dus in brate de actori, ca nu se poate ridica de pe scaun, adica acest ziarist ne dovedeste ca el este in afara artei, ca nu cunoaste nimic din conditia actorului, ca nu a meditat niciodata la ea, ca nu s-a raportat niciodata la adevar. El nu pare sa stie un adevar stiut de toti, ca un actor moare pe scena. Ca in cazul lui Molière si a mii de actori, care s-au sfarsit jucand. Ce a descoperit el? Ca Beligan e batran! Ca nu mai e tanar, asa cum il vad unii si altii.

Nimeni nu s-a indoit de evidenta ca un actor batran e batran, ca fizic se sfarseste, dar faptul ca el rezista pana la ultima suflare pe scena, chiar daca e adus in brate de alti actori, tine de miracol. El probabil ca nu stie nimic de Emil Botta sau Constantin Rautchi si de altii ca ei. Si Iisus a fost dus in brate de ucenici. Nu batranetea, faptul ca se sfarseste, constituie problema in cazul lui Radu Beligan, ci faptul ca oamenii au nevoie de mit. Nevoia de mit e mai puternica decat moartea.

In fond, ce a descoperit marele ziarist de la „Adevarul”? Banalul adevar ca Radu Beligan e batran si se sfarseste. Dar si el se sfarseste, desi e tanar (probabil), oricum, nu intelege ce se va intampla cu el daca va imbatrani. In raport cu Radu Beligan, fiecare trebuie sa se uite in oglinda, sa se analizeze. Romanii au in Radu Beligan nu un om batran care se sfarseste, fiindca in Romania si in lume sunt mii de batrani de 95 de ani care se sfarsesc, ci un mit, un mit necesar, un reper care ii face pe oameni sa se vada intr-o oglinda a iluziei si a sperantei.

Ori tocmai acest lucru il deranjeaza pe ziaristul cu pricina. El crede ca e „original” daca vine si spune „adevarul”, adica demitizeaza, e in contrasens, arata ca Beligan nu este asa cum se spune, plin de vitalitate la 95 de ani, cel mai longeviv actor in viata care inca joaca, fapt care l-a facut sa intre in Cartea Recordurilor. Sigur, Beligan trebuia sa intre in Cartea Recordurilor pentru opera sa multipla, multistatificata, complexa, foarte competitiva, caruia ii lipseste pe nedrept un premiu Tony sau un premiu Oscar.

Dar nesansa lui e aceea a tuturor marilor actori romani necunoscuti pe alte meridiane. Ei insa isi asuma aceasta conditie, cum imi spuneau si Gheorghe Dinica si Stefan Iordache. Iar Sergiu Nicolaescu a regretat pana in ultima clipa ca nu a avut taria sa aleaga Hollywood, inca de cand i s-a propus sa faca Mihai Viteazul cu studioul Columbia, avandu-l la dispozitie pe Kirk Douglas pentru rolul lui Mihai, desi filmul sau, asa cum e acum, e o capodopera. Sigur, lui Nicolaescu i s-a propus sa faca si un Mihai Viteazul german, dar a spus: „As face, dar nu aveti un Amza Pellea german”. A ramas in tara, atragand de partea sa o ura incedibila, care a culminat cu barbaria incinerarii lui, dar mitul a ramas. Nu au putut sa-i franga legenda.

Aceeasi soarta ar fi avut-o si Brancusi, daca nu-l tragea steaua acolo unde acum ii este locul. Iar aceleasi haite de pacatosi vor acum sa-l deshumeze. Dar nu-i vor putea clinti mitul. Nesansa lui Beligan este si nesansa lui Eminescu, Creanga, Maiorescu sau a altor genii ale poporului roman, necunoscute in alte lumi mai bune. Ele si-au daruit geniul poporului din care s-au nascut, iar pentru acest lucru trebuie sa le fim recunoscatori. Si cine stie, poate candva vor fi cunoscute si de altii. Oricum, ar fi fost cazul sa vorbim de Premiile „Radu Beligan”. E timpul sa se instituie un astfel de eveniment.

E o miopie sa nu intelegi sau sa nu recunosti o valoare! Ce a scris „Adevarul” este condamnabil, asa ceva nu se scrie. Ce crede reprezentantul „Adevarului”, ca e singurul care a observat ca Radu Beligan e batran si ca ii termura mana cand duce lingura la gura? Au observat multi, dar a-l reduce pe Beligan la acest aspect e ca si cum l-ai confunda cu un batran oarecare, inseamna acelasi lucru cu miopia comunista, care punea egal intre paznic si directorul unei institutii. Nu poti sa-l reduci pe Beligan la un aspect pur fizic. In el, oamenii vad cu totul altceva, fiindca vad dincolo de batranete, ca in povestea „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”.

In cazul lui Radu Beligan adevarul este mitul, nu faptul ca el e batran si se sfarseste. Toti suntem sau vom fi batrani si ne sfarsim, dar putini putem deveni mituri de care lumea sa aiba nevoie. Un mit este mai viu decat realitatea. Il trimit pe acest imberb ziarist (Delcea) la teoria mitului a lui Mircea Eliade, sa descopere adevarul ca miturile tin omenirea in viata, nu istoria. Istoria ii ucide pe oameni, numai mitul ii invie. Ori oamenii au nevoie de inviere, iar Radu Beligan tine de simbolul acestei idei.

Inca de la premiera piesei „Egoistul”, in urma cu un deceniu, Radu Beligan era „terminat” fizic, jucand tot spectacolul de pe scaun, nu se ridica si nu iesea din decor. Si in acest rol a ramas ca un reper. Si poate se va sfarsi in acest rol. Trist ar fi daca Radu Beligan nu ar muri pe scena, nu ar muri in mit.

Ce s-ar fi facut „tanarul” ziarist daca l-ar fi auzit pe Radu Beligan de la tribuna congreselor PCR, ridicandu-i osanale lui Ceausescu? Asta e o intrebare pentru el, la care sigur nu stie sa raspunda, fiindca el nu stie sa faca deosebirea dintre mit si adevar. Niciodata spectatorii romani nu au tinut seama de faptul ca Radu Beligan citea din cand in cand astfel de texte. Poate si credea in ce citea sau poate juca un rol. Aceasta ipostaza insa nu i-a oprit sa mearga la teatru si sa-l vada pe Radu Beligan in Richard al III-lea sau in Caligula. Niciodata spectatorii nu au incurcat borcanele asa cum le incurca „Adevarul”. Oamenii au nevoie de repere, de vedete, care, daca sunt puternice, adevarate, constituie imbolduri de urmat. O tara care isi omoara miturile, nu poate dainui. In jurul lui Radu Beligan s-ar fi putut crea un Hollywood romanesc.

Marea arta traieste in exclusivitate pe mit, pe iluzie, pe ceea ce e ireal. Construieste o realitate paralela, care concureaza realitatea propriu-zisa, dar care se constituie in adevaratul ideal, spre care oamenii tind si merg ca spre izvor. Idealul nu e o fabrica a realitatii, ci a mitului. Iar oamenii au instinctiv nevoia de mit.

Sigur, trebuie stopata tendinta bombastica a presei de scandal, a tabloidelor, care au nevoie de tam-tam, care exageraza, care isi bat joc de orice adevar, care deformeza orice mit veritabil, care fac mituri din non-valori, care traiesc numai din minciuni. Radu Beligan trebuie privit si inteles ca pe un fenomen. El si-a creat mitul pas cu pas, inca de cand a debutat in filmul O noapte furtunoasa (1943) cu rolul lui Rica Venturiano. Un mit se constuieste cu mare greutate, mai ales in Romania, unde nu exista o fabrica de vise, un Hollywood, si unde toata politica, mai ales in socialism, era indreptata impotriva distrugerii oricarei mitologii, prin instaurarea realismului socialist. Cazul lui Radu Beligan gnereaza un adevarat studiu prin care putem face mult mai profund procesul comunismului decat au facut-o istoriile unor vanzatori de neam, de tipul Pacepa sau Clismaneanu. Radu Beligan e ca un fir rosu, ca firul Ariadnei in labirintul istoriei moderne a Romaniei.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York