Este pasionant să-l citeşti pe istoricul Ovidiu Pecican. Cărţile lui incită breasla locală asemenea studiilor lui Lucian Boia despre demitizarea istoriei. Şi totuşi, dincolo de “scandalurile” create de anumite poziţii istoriografice, atent lucrate mediatic pro-domo, Ovidiu Pecican este un istoric clasic în adevăratul şi bunul sens al noţiunii. Istoricul clujean nu face rabat de la profesionalism şi acribie în interpretarea fenomenului istoric românesc. Citindu-i recent o carte apărută acum câţiva ani “Medievalităţi” (Ed. Palimpsest, 2009) trebuie să recunosc că m-am regăsit, cu anumite limite, în teoria istorică a lui Ovidiu Pecican privind evul mediu în spaţiul intra-carpatic şi nu numai. Cartea e concepută ca o sumă de eseuri originale şi interpretative, solicitând cititorul la interogaţii. Pecican porneşte în interpretarea timpului istoric de la mit. El consideră originile istoriei românilor mitice şi interpretarea inefabilului milenar e conceput ca o “mithistorie”, pornind de la Mircea Eliade şi ajungând la Ioan Petru Culianu.

Eugen Lozovan, Alexandru Busuioceanu sau Mircea Eliade aduc în atenţia prezentului o “Dacia Sacră”. S-a dovedit în ultimele cercetări istorice occidentale că interpretările “dacologice” ale lui Densuşianu, Pârvan sau Miulescu, care păreau vetuste, chiar amatoreşti, privind un spaţiu mitic al hiperboreenilor în zona Carpaţilor, devine o certitudine ştiinţifică şi academică azi. Ca la Ovidiu Pecican văd o subsidiaritate între istorie şi poezie, o simbioză “secretă”, ce face fascinantă istoriografia. La urma urmei, primii istorici ai lumii au fost barzii, şamanii şi poeţii, care cântau în versuri melodioase măreţe întâmplări trecute. Există o poezie a trecutului, de fapt a istoriei în general, care îl apropie pe poet de istoric şi invers. De aceea, în ciuda teoriei marxiste, istoria nu e o ştiinţă exactă ca matematica sau chimia. E mai degrabă o inerpretare subiectivă a trecutului de către un istoric cu bagajul său de cunoştinţe şi afecte. În “Medievalităţi” Pecican aruncă o privire ascuţită în evul mediu românesc, a cărui osatură spiritual nu era “naţiunea medievală”, cum susţin în cărţile lor Pompiliu Teodor sau I.A. Pop, ci mai degrabă o legătură strict feudală, prin vasalitate şi suzeranitate, iar apoi prin religia ortodoxă de factură cultural slavonă.

Pecican-003

Ovidiu Pecican faţă de confraţii săi neagă existenţa unei “naţiuni medievale româneşti”, dar nu respinge legăturile culturale şi religioase dintre românii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, fapt ce se poate observa prin istoriografie, prin Legenda fraţilor Roman şi Vlahata, creată în Maramureşul istoric, circa sec. XIV, şi care se referă la o originea italică comună a valahilor. Istoricul clujean preferă denumirea dată de străini românilor, adică vlahi, faţă de cea de „rumân”, aşa cum îşi spuneau dintotdeauna românii. Pecican pune mai mult preţ pe depedendenţa feudală, dintre suveran şi suzeran sau a stăpânului feudal cu supuşii, care nu avea conotaţii entice, decât pe tipologie sau pe o “ideologie de neam”, care nu exista în evul mediu. Conştiinţa naţională e creaţia secolului al XIX-lea. Aici mă despart de autor şi susţin teoria lui I.A. Pop privind o conştiinţă a originii comune a românilor, lucru care nu o refuză Pecican în cercetarea cronicilor medievale, dar nu crede că acestea contribuiau la o unitate etnică românească. Istoricul vede Romania medievală ca mari insule entice de vlahi din Munţii Olimpului până în Munţii Carpaţi. Există o continuitate de secole prin limbă şi religie între vlahii din Munţii Pindului şi cei din Maramureş. Aceste pânze entice de latinofoni au fost sparte de invazia slavilor, bulgarilor sau ungurilor. Ovidiu Pecican e permisiv şi cu catolicismul în mediile nobiliare din Ardeal, Moldova sau Muntenia. Până la Vlaicu Vodă sau Petru al Moldovei, catolicismul era o religie îmbrăţişată de membrii caselor domneşti şi de o parte din marea boierime. Totuşi, Pecican nu explică cum “descălecatele” au fost factori de “infidelitate” a schismaticilor faţă de ofensiva catolicismului, atât prin Bogdan în Moldova sau Negru Vodă în Ţara Românească. Până la urmă, ortodoxia populară, de factură lingvistică slavonă a reprezentat osatura românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic până în epoca modernă. Paradoxal un popor latinofon şi-a păstrat identitatea etnică datorită ortodoxiei de expresie slavonă şi proiecţie bizantină. Am devenit vorba lui Iorga “Bizanţ după Bizanţ”. Nobilii români din Ardeal, care au trecut la catolicism au fost maghiarizaţi, iar catolicii din Moldova şi Muntenia marginalizaţi la curte. Înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe de către Nicolae Alexandru la 1359 a fost un act de suveranitate şi independenţă a valahilor din Ţara Românească faţă de regalitatea maghiară catolică. Ortodoxia devenea, astfel, expresia unei identităţi româneşti, iar catolicismul religia stăpânului opresor. Asta încă din sec. XIV. Românii din Ardeal preferau preoţi, călugări şi ctitorii de mănăstiri cu danii, proveniţi din Ţara Românească sau Balcani, ca semn al identităţii proprii faţă de catolicismul, perceput ca religia stăpânilor maghiari. Nu o fi avut românii conştiinţă naţională modernă în evul mediu, nu aveau cum, dar ei ştiau de timpuriu, că prin ortodoxie şi biserica subordonată Mitropoliei de Argeş îşi păstrau identitatea şi credinţa, precum şi o afinitate cu domnii valahi şi moldavi, care ofereau danii generoase schismaticilor ardeleni. “Conştiinţa de neam medievală” a românilor era de fapt ortodoxia de expresie slavonă, ca o armură spirituală împotriva catolicismului opresor şi osatura unei identităţi originale, care a fost evidenţiată de cronicarii şi umaniştii din secolul XVI şi, mai ales, din sec. XVII.

Ionuţ Ţene