Sunt datini autohtone, al căror nume originar dac s-a pierdut. S-a păstrat cel roman – Sânziana, de la Sancta Diana (care circula şi azi în Ardeal) şi cel slav Drăgaica (care a venit mai târziu şi care circula în Muntenia şi Oltenia).

Sânzienele sau Drăgaica, cum mai este denumită în popor, (sărbătorite pe 24 iunie, de ziua naşterii lui Ioan Botezătorul) este o sărbătoare în care se celebrează dragostea şi fertilitatea, se culeg plante de leac şi pentru descântece.

Sânzienele sunt nişte zâne foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, ele fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele cunoscute în popor drept iele sau rusalii.

Sânzienele sunt şi plante cu flori galbene-aurii şi placut mirositoare, care cresc prin livezi, păşuni, margini de păduri şi poienite. Însoţite de muzică şi chiuiturile flăcăilor, fetele aduna “florile de Sânziene” sau “iarba Sfântului Ion” în buchete, fac colane şi împletesc cununi circulare şi cruciforme sau le strâng în bucheţele. Aceste coroniţe şi buchete sunt aduse în sat, unde sunt aşezate pe porţi, uşi, ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar în straturile de legume, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria de puterea forţelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate şi belsug oamenilor, animalelor şi semănăturilor.

În noaptea magică de Sânziene (23-24 iunie) se spune că ielele ies la dans, în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebuneşte.

Sânzienele erau socotite uneori de tinerele fete şi un mijloc de a-şi afla ursitul, cât şi timpul când se vor mărita. Cununile bărbaţilor, împletite în forma de cruce, iar cele ale fetelor în forma de cerc, sunt aruncate pe casă. Daca jerbele se opresc pe acoperiş, e semn de nuntă, iar dacă nu, ursitul sau ursita mai trebuie aşteptaţi.

Data de desfăşurare a Drăgaicei este fixă, 24 iunie, în imediata apropiere a solstiţiului de vară, când, dupa credinţa populară, soarele joacă de bucurie în momentul răsăritului.

ÎNFIINŢAREA LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL

“În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta, iar nu să capitulez. În mijlocul acestor frământari şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă. La aceste gânduri, grupul “Văcăreşti” s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi, pentru Vineri, 24 Iunie 1927, ora zece, în camera mea din str. Florilor No. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi. Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerorat cu No. 1:

“Astăzi, Vineri, 24 Iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seară, se înfiinţează: Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici”.

Această primă şedinta a durat un minut, adica atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi tari sufleteşte, pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor din închisoare. Chiar şi pentru cei din grupul “Văcăreşti” am lăsat timp de gândire şi de cercetare a conştiinţei lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece păşind aici vor trebui toată viaţa lor să meargă înainte fără nici o şovăire.

Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesează dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru este altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvantată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinte dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată. Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei.

Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Arhanghelului Mihail şi la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simţeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă.”

Corneliu Zelea Codreanu, “Pentru legionari”, Ed. Vestemean, Sibiu, 1936

Revista Sânziana… şi un proiect mai recent

În toamna anului 1940, un grup de tineri tipografi bucuresteni realizau, în clădirea tipografiei Capitala, de pe strada Sarindar, formatul tehnic al revistei literare “Sânziana”. Înfiinţată în 1937 şi condusă cu pasiune de profesorul şi scriitorul Constantin Gane, autor, printre alte lucrări, şi al monumentalei opere în 3 volume “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, “Sânziana” a reprezentat în epocă o publicaţie culturală prestigioasă, care s-a bucurat de colaborarea permanentă a unor condeie marcă din epocă, precum Mircea Eliade, Aron Cotruş, Radu Gyr, Mihail Polihroniade, Cezar Flamura (Vasile Blanaru), Valeriu Cardu ş.a.

În câte o pauză de lucru, tinerii tipografi ascultau câte o cuvântare ad-hoc a profesorului Costică Gane, vorbe înălţătoare despre noţiuni sfinte precum Dumnezeu, Ţară, Neam, Mamă, Familie.

În ciuda vârstei înaintate, consecvent convingerilor sale, profesorul Gane avea să ia drumul munţilor cu arma în mână, alaturându-se acelui fenomen al Demnităţii româneşti care a fost Rezistenţa armată anticomunistă. Astfel, prin 1946, îl gasim la poalele Munţilor Făgăraşului, în preajma Mănăstirii Sâmbătă de Sus, într-un grup de rezistenţă, pentru ca mai târziu să cadă în mâinile Securităţii în cadrul luptelor de la mănăstirea Arnota. în închisorile comuniste s-a remarcat printr-o ţinută morală exemplară.

Buciumul