„Bun venit în secolul german” este titlul ediţiei europene al săptămânalului american „Newsweek”. Pe acest val a decis Alianţa Creştin-Liberală la Bucureşti nominalizarea Domnului Klaus Iohannis, reprezentatul minorităţii germane din România, pentru funcţia de candidat la preşedinţia ţării. Componenta religioasă în denumirea noii coaliţii liberale (PDL/PNL) din anti şi probăsiştii de odinioară, a scandat în termeni ecleziastici „habemus candidatum”. Alegerea primarului din Sibiu a încheiat pe latura nedefinită a politicii româneşti, supranumită „dreapta” şi goana candidăţeilor după candidatură. Pentru România este un pas bun şi promiţător. Modelul german înseamnă pe scurt „recunoaşte o problemă, analizeaz-o şi rezolv-o”. Nici un alt neam din lume nu a dat dovadă de atâtea îndeletniciri precum Germanii. Pionieri în ştiinţă, aviaţie, muzică, tehnologie şi sport marchează neconteniţi drumuri spre noi culmi ale omenirii.

Este firesc ca spaţiul vital al unui astfel de popor în ascensiune să fie perceput la el acasă din ce în ce mai strâmt, obligându-l să identifice noi modele de convieţuire politică şi economică în Europa şi nu numai. Astfel motorul economic al continentului dictează vecinilor şi viteza dezvoltării politice. Succesul german este atât de peremtoriu încât redefineşte standardele mondiale de la fotbal la model economic, transformând Argentina lui Maradona într-o legendă şi puterea anglo-americană într-o păşune. Avântul tehnic motorizat devine sinonim pentru civilizaţie şi dezvoltare socială.

Eşecul post-decembrist din România care durează de mai bine de două decenii a redeschis din lipsă de speranţe şi viziune, pe un fond politic arhaic, latura mitului civilizatoriu german. Mit, este poate termenul nepotrivit pentru influenţa cultural-politică germană din România, pentru că are conotaţia unei îndoieli. Corect ar fi mai degrabă să vorbim despre relaţii reciproc benefice, între două popoare sau culturi, în care unii se mulţumesc cu mai mult iar alţii cu mai puţin. Această redistribuire inegală a avantajelor obiectiv cuantificabile nu trebuie să ne deranjeze dacă ne bucurăm şi noi de o dezvoltare relativă. În fazele critice din istorie prin care a trecut ţara noastră spre dobândirea suveranităţii la Berlin, a fost oricum de preferat de a-l da jos pe Cuza, un afemeiat şi antisemit cumplit, pentru a-l înlocui cu un neamţ harnic care a întărit boierimea şi nu a decimato precum ultimul domnitor român. Cel puţin am avut căi ferate chiar dacă poetului nostru naţional Eminescu nu i-a convenit şpaga plătită germanilor şi în loc să mai scrie câteva scrisori de nemulţumire care astăzi să chinuie elevii de liceu, a criticat prinţul german. Un Hohenzollern cu coroană este oricum mai respectat de la polul nord la polul sud decât oricare Escu cu studii la Harvard. Cu ce s-ar fi mândrit comuniştii dacă nu aveam şi noi o răscoală la 1907? Deci tot slavă unui prinţ german indulgent cu clientela boiereasco-brătiană am avut şi noi conflicte de clasă. Pentru o ţară al cărei teritoriu aproape că s-a triplat sub coroana germană a fost firesc sa-şi dea grânele şi petrolul pe bani fictivi la Berlin, că doar cine a priceput pe atunci că tot poporul plătea prin pauperizare pentru acel export. Cel puţin ţăranii au avut aparent de lucru şi elita ţării avea să se mândrească cu statul de „grânar al Europei”. Unde să mai conteze pentru un stat proaspăt trecut de la feudalism la semi-modernism dacă acest comerţ ne îmbogăţea sau sărăcea, atâta timp cât dezvoltarea relativă a ţării a fost percepută ca un mic Paris, mai ales de cei care nu văzuseră Parisul nici odată.

A fi aliaţi ai Germaniei în luptă, chiar şi cu jumătate din Ardeal cedat la solicitarea Fuhrerului, este în ochii elitei bucureştene un statut mai nobil decât o cauză naţională. Şi iată cum pe urma mitului carolin, liberalii au înlocuit aşteptările salvatoare atribuite unei coroane nemţeşti cu nemţii la conducerea partidului şi mâine la cârma ţării.
Dar de ce ne dorim neapărat un neamț în fruntea țării? Cât de sinceri suntem noi cu Iohannis? Oare nici azi, după mai bine de o sută cincizeci de ani de dificultăţi la capitolul „forme fără fond”, nu suntem în stare să depăşim această situaţie de anihilare politică în care dorim să părem cu orice preţ ceva, ceea ce nu suntem? Este nevoie de relansarea unui mit al hărniciei germane ca să poată o elită coruptă și decredibilizată politic să continue promovarea intereselor clientelare în spatele unei aparențe? Oare câți din liberalii de astăzi care se visează mici brătieni sau vienezuci nu speră în schimbul promovării neamțului, clemență în drumul sigur spre penitenciar? Ce ne-ar îndreptăţi să credem că am putem căpăta credibilitate sau atrage investiții germane doar prin aparenţe având un neamț președinte? Iată cum totemismul politic românesc se înscrie în niște parametrii foarte limitați, dar previzibili.

Tocmai pe acest fond politic arhaic, pentru modernizarea României este nevoie și să ne debarasăm de niște mituri populare moștenite de la bunici. Cinci sau zece ani sub conducerea unui etnic german nu pot decât să confirme ori să ne vindece de toate miturile și osanalele ridicate Germaniei. Măcar dacă scopul va scuza mijloacele să ajungem la concluzia că nimeni nu ne poate scoate cu forța din șanț dacă noi nu dorim. Românii nu trebuie să-si piardă nădejdea nici dacă ar mai ceda odată cu sprijin german Ardealul ungurilor și țara s-ar transforma din nou în formă de semilună. Au mai fost popoare încercate de o soartă grea. Un popor străvechi a fost alungat acum doua mii de ani din țară sa și iată cum după reîntoarcerea lui pe meleagurile istorice din Orientul Mijlociu a ajuns și putere militară.
Dacă Vaticanul a avut un Papă neamț care s-a ridicat precipitat de pe Sfântul Scaun lăsând o droaie de probleme nerezolvate, n-ar putea încerca și România o experiență similară? Mai ales că cel mai recent cetățean român care a obținut Premiul Nobel (politic) pentru literatură este tot o nemțoaică.

Radu Golban