Un pelerinaj ale cărui origini se pierd în negura timpului duce în fiecare an, înainte de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, zeci de credincioși din localitatea sălăjeană Bobota la Mănăstirea Nicula, din județul Cluj. Drumul lung și anevoios, ce măsoară 150 de kilometri dus și tot atâția la întoarcere, este parcurs anul acesta de 26 de pelerini, care au pornit luni, 11 august, din curtea bisericii din sat, cu credința că sacrificiul lor nu va fi în van.

Printre pelerini – tineri abia ieșiți de pe băncile gimnaziului, mânați de spiritul unei astfel de aventuri. Liderii ”norodului”, așa cum este numit, prin partea locului, grupul de credincioși, sunt câteva femei care au pierdut deja șirul pelerinajelor la care a luat parte. La cei nici 40 de ani ai săi, Mariana Muste a fost deja de 26 de ori pe acest drum greu și istovitor. ”Merg din 1988 neîntrerupt. În doi ani, când am născut copiii, nu am putut merge pe jos, dar am mers cu mașina”, spune ea. Alături de Mariana merge, în fiecare an, și soțul ei Nicu, iar cu astfel de exemple în familie, cu certitudine lor li se vor alătura, când vor mai crește puțin, și copiii.

Și Viorica Talpoș a pierdut șirul pelerinajelor la care a luat parte. ”Sigur au fost peste 20. Cine le numără!?”, spune femeia, aflată mereu în fruntea pelerinilor, ca un soi de mamă provizorie care le spune, tuturor, ce au de făcut. Și nu e simplu de făcut, pentru că drumul către Nicula nu înseamnă doar kilometru după kilometru parcurs, ci și rugăciuni și pricesne, rostite într-o ordine bine stabilită, așa că experiența zecilor pelerinaje își spune cuvântul.

150 de kilometri în trei zile

Pelerinii au pornit spre Nicula luni dimineața, mergând pe E81 până în dreptul Haltei Guruslău, unde se abat de la drumul principal luând-o direct, peste deal, către Mirșid și apoi către Popeni, unde rămân peste noapte, în gospodăria unor localnici, și dorm în podul șurei, pe fân. Marți pornesc din nou la drum, fiind ziua în care au de parcurs cea mai mare distanță din traseu – aproximativ 60 de kilometri, înnoptând la Pustuța, în județul Cluj. După o nouă noapte dormită în podul șurei, pelerinii pornesc miercuri către Nicula, unde ajung în cursul după-amiezii. Rămân acolo două zile, adică în 14 și în 15 august, participând la ceremonialul religios ce are loc în fiecare an la această mare sărbătoare creștină, după care, în 17 august, pornesc pe drumul de întoarcere, pe același traseu și cu aceleași opriri.

În căutarea unei minuni divine

Chiar dacă nici bătrânii satului nu își mai amintesc când au început aceste pelerinaje, s-ar părea totuși, că primii care au plecat din Bobota la Nicula ar fi fost, în jurul anului 1930, câțiva bărbați din sat. ”Onuțu Danciului cu încă trei bărbați o fost primii. Onuțu s-o dus șchiop și o venit d-acolo sănătos, pe picioarele lui”, povestește Floare Torma – Pop, o veterană a mersului la Nicula, care, la cei 74 de ani, încă mai are vii în minte pelerinajele, la care a renunțat abia în urmă cu șase ani.

IMG_5114-150x150

Bătrânele satului își amintesc că, la început, pelerinii își duceau hainele de schimb și ”merindea” pentru drum într-o traistă, purtată de ei în spate, nu ca acum, când o căruță trasă de cai, tocmită de credincioși, cară bagajele tuturor. Femeile își mai amintesc, cu regret, că pe vremuri numărul celor care făceau, an de an, acest sacrificiu, era mult mai mare. ”Eram peste o sută. Acum, dacă se găsesc 20, îi bine”, spune nana Floare.

Interzis pe vremea comuniștilor

Pelerinajul bobotanilor la Nicula nu a fost văzut cu ochi buni de comuniști, care, odată veniți la putere, în 1947, au decis să-l interzică. Obiceiul a fost reluat în jurul anului 1960, pe fondul scăderii vigilenței ”organelor de partid”. ”Nu ne puteam aduna la biserică, pentru că am fi trecut pe lângă primărie și nu ne lăsau să mergem. Așa că ne adunam în ”drumu țării” (la șosea – n.r.) și plecam de acolo, să nu ne vadă cei de la primărie”, povestesc femeile, amintindu-și că printre cei care le punea bețe-n roate pelerinilor erau, de multe ori, chiar consăteni de-ai lor, cu funcții în structurile de partid.

Sursa: Vocea Transilvaniei