Între marile provocări ale anului 2017, pentru societatea civilă, pentru România profundă și, mai ales, tânără (tinerețea fiind principalul producător/exportator de viitor/speranță) câteva binemerită să devină obiective de acțiune comună, generală (inclusiv sau, mai ales, prin combatul referendumurilor).

Neconstituționalitatea unor legi (listă și temă de dezbatere deschisă de președintele partidului majoritar în parlament, responsabil de multe bâlbâieli legislative) obligă intervenția decisivă, supremă a electoratului în definitivarea legilor privind accesul la demnități/funcții nu doar la nivel de Guvern ci și prin sancționarea demnitarilor în culpă de integritate, astfel încât, într-un calcul elementar (437-140), numărul ocupanților locurilor din parlament să fie de 297 (cu doar trei mai puțini decât s-a decis printr-un referendum asfixiat nevolnic și tupeist de o lege lectorală care, în continuare, crează imunități și foloase necuvenite în chiar instituția legislativă a statului de drept).

Indiferent de notorietatea antumă a aleșilor, ca și ceilalți cetățeni ai țării, mai ales parlamentarii trebuie să fie selectați de rigoarea legii, necum de locul ocupat pe o listă de servituți! Cu un parlament ecologizat se va obține și un plus de credibilitate (internă și externă), suspendarea penalilor de tot soiul putând fi un semnal clarificat și pentru celelalte structuri ale instituțiilor statului, pentru ceilalți aleși din piramida puterii.

Din nefericire sau spre fericirea unora, regula precedentului nu funcționează ca normă decidentă în emiterea unei condamnări, un aspect care ar trebui să dea de lucru juriștilor din actualul parlament (câți or mai fi oare?). Cum așa ceva ar conduce, spre exemplu, la condamnarea fără drept de apel a unor importante personaje ca principali cauzatori de efecte de lungă durată asupra securității statului și, contextual, la deterioararea libertăților fundamentale prin distrugerea economiei naționale, regula precedentului nu va funcționa.

Cu ani în urmă, ca efect al intervenției a trei crai de peste ocean (senatori americani) s-a produs o importantă modificare a discursului istoric din România, „holocaustul” devenind un subiect al dezbaterilor academice, oficiale (deși încă insuficient cercetat și argumentat în toate interstițiile sale). Cu atât mai mult recenta scrisoare semnată de 13 senatori americani privind valoarea de maximă contribuție a exercițiului democrației românești pe plan internațional ca urmare a deciziei obligante (3 milioane de semnături) pentru Parlament de a include în Constituție formula de tradiție creștină a familiei (femeie – bărbat) nu trebuie să depășească limita acestei ierni. Va funcționa însă regula precedentului în contextul în care mai importantă se pare a fi problema președintelui Camerii Deputaților, victimă a unui așa zis „proces politic” și garantul unui program care, fără a-l avea pe respectivul restaurat la Palatul Victoria, ar scârțâi din toate încheieturile? Or parabola tătucului se pare că, dincolo de Stalin, de Ceaușescu sau, mai nou, Iliescu, Băsescu, Johannis este în funcție, ne bântuie. Și stau de mă-ntreb: mai importante au fost Legile lui Moise sau însuși Moise? Legile încă respiră!

În 26 decembrie 2016 Guvernul României a adoptat o propunere de moratoriu a utilizării cianurilor în minerit pe teritoriul României. Moratoriul legal propus Parlamentului solicita o perioadă de 10 ani în care tehnologiile pe bază de cianuri nu ar putea fi folosite în minerit. În acest interval de timp, statul român ar avea datoria să desfășoare analize amănunțite ale problemelor de mediu generate de exploatările miniere pe bază de cianuri (respectivele concerne putând fi, între altele, supuse unor procese de genocid, de crime împotriva umanității), inclusiv să exonoreze de plăți necuvenite statul român față de concernele în discuție. Modificarea raportului de forțe în Parlament ar putea induce clasarea propunerii Executivului? Alt Guvern, altă perspectivă? S-ar modifica, oare, periculozitatea cianurilor?

În lipsa asumării transpartinice a unor strategii de dezvoltare economică de mică, medie sau mai înaltă altitudine, ferindu-se, ca dracul de tămâie, de asumarea continuității unor obiective de maximă importanță națională, generatoare de locuri de muncă, etc., fiecare nouă guvernare o ia de la capăt, de la zero, zeroul ăsta înmulțit cu valoarea zero a celor câteva legislaturi, afundându-ne într-o cotropitoare creștere minus, minus zero, într-o agreată integrare colonială sub deviza (care?) secretizată a învârtirii în jurul parului.

Societatea civilă (alta decât cea academică, neo-fanariotă) a săpat tranșee de atenționare asupra dezertificării pădurilor, asupra hilarei transferări de interese exogene asupra resurselor naționale (gazele de șist), asupra împovărătoarelor taxe armonizate cu aberantele stipendii pe care și le trage clasa politică, asupra pericolului de disoluție prin false regionalizări, asupra atentatului mizerabil la valorile perpetue ale spiritualității române, etc, etc. Dacă programul actualului Guvern va miza (ca și celelalte) pe asigurarea de fonduri prin vânzări de suveranitate, vom asista la cea mai scurtă legislatură, la o ultimă și singură soluție, cea a revenirii în plin plan a formațiunilor naționaliste, acestea având, cel puțin, o ideologie credibilă: interesul național!

Pentru Parlament, pentru regulamentul de funcționare, trebuie clarificat exercițiul dezbaterii publice asupra legilor de interes general, Legislativul, Executivul, Președenția având obligația, mai mult ca oricând, în susținerea și întărirea interesului național ca unitate de măsură istorică a României. Or, în acest 2017, dubla acțională a alianței majoritare (în Parlament) pe ideologia interesului național ar avea șansa de a amâna seria acțiunilor vindecative, ca urmare a deșteptării electoratului din „somnul cel de moarte”. Românii au renunțat să mai țină gâtul sucit spre nu știu ce persoană/individ providențial, „republicanii” din toate stările sociale voind să nu-și mai risipească banii pe slujbași second hand. Atenție, deci, „aleșilor”! Noi v-am angajat, noi vă punem pe liber!

Aurel Brumă – Națiunea