In acelasi timp cu Targul de arta fotografica (AIPAD), a avut loc la celebra Pace Gallery, la sediul central, de pe 57 St., vernisajul expozitiei “How to Do Nothing with Nobody / Cum sa faci Nimic cu Nimeni”, al artistei Yto Barrada din Maroc, cu dubla resedinta in Tanger si New York. Problema ei, din titlu, a lansat-o Lars von Trier prin filmul sau Dogma, una dintre dogme fiind aceea de a face nimic fara sa faci nimic. Din nimic, nimic iese. Dar Yto ne spune ca se poate sa faci ceva, daca faci totul singur, prin tine insuti (“All Alone by Yourself”).

Este prima oara cand vad toate cele trei nivele ale galeriei, etajele 2, 7 si 9, ocupate de opera aceluiasi artist. De regula, expozitiile se tin la cate un etaj, dar de data aceasta s-a depasit baremul. De ce? Fiindca, asa cum mi-a spus una dintre insotitoare, pe care o cunosteam, fiindca la Pace Gallery ma simt ca acasa, este vorba de o artista descurcareata, adica cu bani, care si-a permis sa cumpere tot spatiul si sa-si expuna toate fanteziile. Care erau ridicole.

O gigantica expozitie kitsch, fotografie, sculptura, arta decorativa, instalatii, film. Toata aceasta amestecatura, ce friza modernismul, ce se voia atotcuprinzatoare, nu transmitea nici o emotie esteica, fiindca nimic nu avea valoare, artista fugea dupa mai multi iepuri deodata. Sa-i dam totusi o explicatie: expozitia se axa pe ideea de ludic, fiindca la etajul 2 era o proiectie in care ni se arata cum se trece o sfoara prin niste gauri de la o scandura, in alt loc un maldar de cuburi era pregatit pentru facut castele, la etajul 7 vedeai fotografii ale unor papusi sugerand personaje musulmane, iar la etajul 9 o selectie de fotografii ale unor bete permutate. In fiecare loc al expozitiei era crochiul unui experiment. De pilda, colaje dintr-un ziar multiplicat. Nimic nu era terminat. Improvizatii. Cum ar fi niste instalatii de la baie defecte, expuse pe un soclu, ceea ce facuse in urma cu 80 de ani Marcel Duchamp, insa mai organizat, ivit dintr-un manifest avangardist. Totul era déjà vu, dovada ca nu se poate face nimic cu nimeni. Nimeni nu exista, iar nimicul este foarte greu de gasit, din el s-a creat universal, dar universal lui Yto nu exista, e un crochiu, o incercare de a face ceva.

Iata un exemplu de realitate americana, in care poti sa expui la cea mai importanta galerie, poti sa fii in buricul targului, cum se spune, fara sa dovedesti ca ai valoare. Daca ai bani, ajungi la etajele pe care vrei ale comertului. Dar arta plange. Fiindca exista si cazuri diametral opuse, in care valoarea sta pe la usi, fiindca nu are bani.
Sunt cele doua mari conditii ale artei americane, valoarea si banul, aflate intr-un raport paradoxal. Succesul este echivalat cu castigul, iar valoarea estetica este o ancilla a banului, o cenusareasa. Ca la baschet, cate cosuri ai inscris, cate meciuri joci pe saptamana, cu cat esti platit pe meci etc. Dar banul are valoare numai daca sustine o valoare. In rest, el este anemic, nu poate face nimic din nimic. Este o iluzie. Consider ca valoare este importanta, fiindca, asa cum imi spunea Marin Preda la un Revelion pe care l–am facut impreuna, acasa la unul dintre medicii sai, “artistul trebuie sa aiba talent, altii au bani pentru el”.

La modul ideal, asa este. In realitate, lucrurile stau de multe ori stramb sau pe de-andoaselea. E bine sa ai si talent, si bani. Vorba unui amic evreu: “Fericit poti fi si cu bani, si fara bani; dar e mai bine sa ai bani”. Eu raman insa acelasi, cum am fost mereu, un idealist, si nutresc speranta ca artistul talentat va gasi pana a urma bani ca sa-si impuna valoarea.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York