Un poet care a trecut prin îngrozitoare reeducare psihică de la Aiud a fost Demostene Andronescu. S-a născut în Vrancea la graniţa dintre Moldova şi Muntenia, însuşindu-şi blândeţea moldoveanului cu isteţimea munteanului, într-un spirit românesc dârz. Patirot creştin şi luptător anticomunist Demostene Andronescu a intrat repede în colimatorul securităţii. A fost copil de trupă în război şi a intrat în frăţia de cruce, gata să se sacrifice pentru libertate împotriva ocupaţiei sovietice prin care trecea ţara. A intrat la facultatea de istorie din Bucureşti după 1952, dar nu a apucat să o termine decât în 1969, deoarece după revoluţia din Ungaria a fost arestat şi închis până în 1964. În arestul securităţii a fost torturat bestial de bătăuşul ofiţer Enoiu, care l-a schingiuit prin metoda rotativă cu pumii, picioarele şi ciomagul peste tălpi şi feste. Victima fiind legată de o bară de fier. A îndurat suferinţele fără să trădeze şi a supravieţuit prin rugăciune şi credinţă. Trece prin calvarul gulagului românesc şi e supus reeducării psihice şi de demantelare morală de la penitenciarul Aiud, unde era închisă floarea tineretului şi intelectualităţii române. De poet s-a ocupat personal comandantul puşcăriei, „pedagogul” torţionar Gheorghe Crăciun. Demostene Andronescu a fost printre cei puţini care au refuzat fără infatuare reeducarea, trecând prin zarcă, presiuni psihice, înfometare şi lipsă de medicamente, ca represalii din partea conducerii penitenciarului. Demostene Andronescu a scris o carte memorabilă „Reeducarea de la Aiud” după revoluţie, o carte în care arată lumii faţa cumplită a fenomenului Aiud. Prin reeducare, comuniştii nu doreau eliberarea deţinuţilor ca cetăţeni fideli ai regimului, ci doar epave umane compromise moral, pentru ca românii să nu mai aibă repere şi modele. Autobiografiile şi autocritica dură cu invective, ca spovedanie a înfierării propriului trecut, avea ca scop anularea personalităţii umane şi compromiterea reeducatului ca om, român şi creştin. Totuşi, Demostene Andronescu are înţelegere şi compătimire faţă de cei care au acceptat reeducarea: erau oameni cu zeci de ani de închisoare şi torturi, aveau o vârstă înaintă, iar dorinţa de a-şi revedea familia şi copiii despre care nu ştiau nimic era foarte mare. Demostene Andronescu îi înţelege cum şi Hristos la înţeles pe apostolul Petru după care s-a lepădat de trei ori de El până a cântat cocoşul. A cădea este omeneşte consideră Demostene Andronescu, care nu a „căzut” şi a fost demn până la capăt. După eliberare mulţi dintre reeducaţi s-au sinucis datorită mustrărilor de conştiinţă, iar alţii şi-au revenit cerându-şi iertare celor care nu au cedat în închisoare. Omul e supus greşeli şi în condiţiile inumane de atunci e nefiresc să-i judecăm noi astăzi în liberate. De aceea, Demostene Andronescu aduce critici pertinente lui Ion Cârja, care în memoriile sale publicate în străinătate în anii 1970 este necruţător cu cei care au acceptat reeducarea. Neînţelegera sensului vieţii creştine la Ion Cârja, poetul Andronescu o pune pe un eu hiperbolizat. Criticând dur pe cei reeducaţi, de fapt indirect Ion Cârja a făcut jocul regimului comunist de a-i compromite pe deţinuţii politici, care au „căzut” nu din vina lor.

În închisoare, Demostene Andronescu scrie poezii în maniera lui Radu Gyr, primul „trofeu” al reeducării obţinut de regimul comunist la Aiud. Asta nu înseamnă că Gyr nu rămâne modelul demnităţii lirice româneşti din temniţele comuniste. Poezia lui Demostene Andronescu e atinsă de „nebunia” credinţei ca a pelerinului rus. Eseistul Răzvan Codrescu l-a cunoscut în 1982 în plin regim comunist pe acest deţinut politic care şi-a păstrat seninătatea şi vigoarea neştirbită: „Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice şi mărturisitoare, în misticul sens paulinic:

Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă.
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
de n-ar muri în locul lor nebunii.

Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de faţă îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic „Unde-s nebunii?”, pe care o consider şi astăzi una dintre bucăţile sale cele mai reprezentative şi… mai actuale:

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
—————————————–
Scîncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,
Lîngă neveste mor de bătrîneţe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
—————————————–
O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza…”

La Aiud, poetul scrie pe scoarţa cerebrală sau prin alfabetul morse pe fire de lână poezii creştine memorabile, care erau învăţate pe de rost de către camarazii de suferinţă. Versurile sale sunt impregnante de motive creştine. Poezia este o metaforă a vieţii din Săptămâna Mare a Mântuitorului. Ei se identifică într-o manieră absolută cu mesajul hristic.

„În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîrî prea jos.”

Demostene Andronescu rămâne în conştiinţa Aiudului ca deţinutul demn care nu a făcut niciun compromis cu regimul comunist şi n-a cedat presiunilor perfide ale comandantului Gheorghe Crăciun. De aceea a fost eliberat în ultimul lot de la Aiud, la începutul lunii august 1964, cu Iustin Pârvu. S-a sperat până în ultimul moment că va „cădea” pentru a fi redat societăţii socialiste înfrânt sufleteşte. Demostene Andronescu cu biletul de eliberare în mână nu a cedat ispitei unei libertăţi care i-ar fi înfrânt sufletul curat. În memorii descrie ultimele zile de puşcărie, care poate fi un memento al demnităţii umane pentru toţi cei care doresc să-şi păstreze conştiinţa curată şi credinţa în Dumnezeu: „Şi totusi, securitatea nu a renuntat în ultimul moment de a ne compromite. Dupa scoaterea noastra din fabrica, în cele câteva zile în care eram pregatiti pentru eliberare, au venit în Aiud o serie de ofiteri de la securitatile din tara pentru a încerca sa-si racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc ca într-una din zile am fost chemat si eu în fata, la birourile administratiei. Când am intrat în biroul colonelului Craciun , acesta era însotit de un ofiter de securitate în persoana caruia nu mi-a fost greu sa recunosc pe celebrul capitan Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a vazut intrând, m-a întâmpinat cu întrebarea : „Ce faci Andronescule ? Am auzit ca nu ti-ai bagat mintile în cap. Eu totusi am venit sa te iau acasa. Eu te-am arestat, vreau ca tot eu sa te pun în libertate. Uite, aici am biletul tau de eliberare. Nu-l vei primi însa pâna nu vei semna asta”. Si îmi întinse o hârtie, un fel de formular tip care trebuia completat si semnat. L-am parcurs dintr-o privire. Era o declaratie-angajament pe care, dupa ce am citit-o, i-am împins-o, cu un gest moale, îndarat, spunându-i: „Domnule capitan (colonel, m-a corectat Craciun, care pâna atunci asistase tacut la discutie): domnule colonel – am reluat eu – doresc si eu, tot atât de mult ca oricare de aici, sa ma eliberez, însa nu cu orice pret”. „Tot bandit ai ramas”, mi-a replicat cu un început de mânie în glas Enoiu si cu un gest tot atât de moale ca si al meu rupse biletul de eliberare pe care mi-l aratase cu câteva momente înainte. Chemând apoi pe gardianul care ma adusese îi ordona sa ma duca înapoi în celula zicând : „Asta va ramâne în continuare aici”. Peste câteva zile, cu ultimul lot care s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totusi, si eu”. Crăciun a murit târziu după revoluţie la câteva zile după ce procuratura i-a deschis proces de urmărire penală. În schimb, bătăuşul Enoiu a trăit protejat de aripa neo-comunistă a SRI până în 2010 cu o pensie uriaşă şi ără să fie cercetat de procuratură pentru crimele făcute. Poetul Demostene Andronescu este un model pentru tinerii de astăzi, un exemplu că neamul şi credinţa nu se leapădă şi nu se vinde, în ciuda tuturor presiunilor, torturilor şi ispitelor falsei libertăţi sau a unui trai mai bun. Demostene Andronescu nu a acceptat să devină un mancurt, un om fără valori, tradiţii şi credinţă, adică „omul nou”, aşa cum doreau comuniştii.

Ionuţ Ţene