Până la urmă adevărul a ieşit la suprafaţă ca uleiul din apă. Istoricul care ne-a oferit 30 de ani lecţii elitiste de morală şi de demitizare a istoriei naţionale a recunoscut că a fost comunist şi a colaborat „benevol”cu temuta securitate. Sigur recunoaşterea a venit treptat, în urma unor acuze din partea unor istorici străini. Scriitoarea și cercetătoarea franceză Catherine Durandin, unul din experții recunoscuți în comunismul românesc, dezvăluie că istoricul Lucian Boia ar fi avut legături cu Securitatea. Durandin a făcut aceste mărturisiri și într-un volum publicat de Editura Vremea. Afirmațiile au fost făcute și într-un interviu acordat publicației Adevărul. Istoricul precizează: „A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem ca să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-şi conştiincios sarcina”, preciza Catherine Durandin. Istoricul Lucian Boia este un expert nu numai în demitizare şi destructurarea miturilor româneşti, dar şi un creator de naraţiuni mitologice despre propria persoană. El îşi reconstruieşte o biografie mitizantă, de parcă ar scrie despre „miturile comunismului românesc”. Acum câţiva ani a publicat o carte „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia” (Ed. Humanitas, 2012) unde dezvăluie colaborarea sa cu PCR. Cartea de interviuri a fost concepută într un stil conformist, neo-marxist, plină de clişee propagandistice, de fapt o mitizare a vieţii istoricului Lucian Boia. Totuşi, dincolo de acest subiectivism al companionilor s-au developat lucruri interesante despre Lucian Boia. Eseistul îşi exprimă în dialoguri devenite parţial monologuri, pentru că autorul nu-l chestionează incisiv, anticomunismul său funciar, dar asta nu-l împiedică să se înscrie în 1962 la facultatea de istorie, cea mai ideologizată în epocă, şi în anul patru să devină membru al PCR. Mai mult, ca şef de promoţie Boia primeşte o bursă de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia şi participă ca martor la evenimentele primăverii de la Praga din 1968, fără să se implice, deşi se declama ca anticomunist. Întors acasă se înscrie la doctorat şi devine asistent stagiar la facultatea de istorie. Publică o excelentă carte despre militantul naţional din Ardeal, jurnalistul Eugen Brote, şi mai face o vizită la Praga unde se împrieteneşte cu Helga, o intelectuală evreică din occident. În 1980, pentru că dorea să călătorească în Occident, Boia se implică ca secretar în comisia internaţională de istoriografie şi anual vizitează ţările capitaliste, circa 10 ani, ajungând să urce chiar în Turnurile Gemene din New York şi chiar la Cascada Niagara din Canada. Asta în timp ce un scriitor clujean în epocă trebuia să aştepte doi ani să primească paşaportul verde pentru o banală excursie în Ungaria. Eugen Stancu e exagerat de discret cu profesorul, dar nu lămureşte ce trebuia să facă Lucian Boia ca să primească paşaportul şi să „bată” cu trenul Occidentul.în ultimii ani ai comunismului, Lucian Boia devine membru al biroului politic al PCR pe facultate, fiind implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenţi români. După revoluţie devine un „reformist” al universităţii bucureştene, dar refuză propunerile de şefie la catedră şi decanat, pentru că nu i place să conducă şi doreşte să scrie cărţi.

Lucian Boia, care prin stilul său nu este un istoric, ci mai degrabă un literat şi eseist înfierbântat de proriul ego şi subiectivism recunoaşte totuşi în ultimele sale memorii romanţate că a colaborat benevol cu securitatea comunistă. Aşa cum bănuiau istoricii cinstiţi, care au urmărit doar adevărul, nu ocultarea acestuia prin demitizare. Timp de 29 de ani, apreciatul autor Humanitas și scriitor de ficțiune Lucian Boia a fost lovit de amnezie cu privire la relațiile sale cu Securitatea, scrie Evz.ro. În ultima lui carte de memorii apărută la Humanitas, Boia recunoaște cu jumătate de gură că a colaborat cu Securitatea. După ce a tăcut 29 de ani, Boia se întreabă în ultima sa carte de la Humanitas dacă adjunctul Unității „Anti-Emigrație” a DIE/CIE, celebrul „Bebe” Tănăsescu, l-a protejat în vreun fel. Dezvăluirea făcută de Evenimentul Istoric privind prezența lui pe o pagină „pierdută” de SIE și CNSAS, dintr-o listă a „brigadierilor Securității” din spațiul extern, se pare că i-a provocat un oarecare proces de anamneză. În ultima lui carte de memorii apărută la Humanitas, „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac”, Lucian Boia recunoaște, în final, cu o jumătate de gură, că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, începând de la vârsta de 29 de ani, respectiv din 1973 (deși nu e foarte sigur de an) și până în 1989. Lucian Boia scrie: „Pe scurt, mi-a telefonat tovarășul Manea, de la Securitate, convocându-mă la o întâlnire. Nu puteam, să o refuz, așa că m-am dus. Era o cameră, să-i zic, «conspirativă», într-un bloc, demolat între timp, cam pe unde este acum stația de metrou Izvor. Tovarășul Manea dorea de la mine o declarație privind raporturile mele cu străinii. Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz. Acesta a fost începutul, dar și tipicul permanent al unor declarații pe care a trebuit să le dau din când în când, mai rar la început, și mai frecvent odată cu înmulțirea raporturilor mele cu străinii, mai ales odată cu constituirea Comisiei internaționale de istoriografie”, afirmă Boia, cu nota că face „precizarea utilă” că nu a semnat niciun angajament. Boia recunoaşte: „Aveam doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit. Nu mi s-a cerut niciodată nicio informație alta decât ceea ce comunicam eu însumi (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”, se întreabă Boia, pentru a-și răspunde apoteotic că, de fapt, „se urmărea monitorizarea mea”. Până la urmă pe Lucian Boia când să-l credem: când a fost nomenclaturist comunist la Universitate sau când colabora benevol cu securitatea comunistă? Lucian Boia şi-a cosmetizat biografia la fel ca şi cărţile scrise? Ce valoare ştiinţifică şi morală mai au eseurile literaturizate şi demitizante ale lui Lucian Boia? Când să-l credem: când propaga ideologia PCR ca activist la universitate, când colabora cu securitatea comunistă sau când scria cărţi despre desfiinţarea miturilor naţionale şi publicate cu surle şi trâmbiţe la Humanitas? Să fie opera eseistică despre demitizare a lui L. Boia un fake news istoriografic? Să nu fi ştiut? S-a făcut că nu ştie conducerea Humanitas că cel care se plimba înainte de 1989 prin Germania federală sau prin Turnurile gemene colabora cu PCR şi securitatea? Greu de crezut ca Gabriel Liiceanu să fie aşa naiv? Naivitatea oare este prostie sau ignoranţă? Scrierile eseistice ale lui Lucian Boia sunt doar o continuare a propagandei comuniste şi securistice din anii 1950, cărţi compuse în stilul sau maniera lui Mihail Roller, şi un eşec pseudo-moral? Au devenit vandabile, cu complicitatea structurilor, care au condus ţara după 1990??? Istoriografia comunistă nu a murit în 1989, aceasta a fost continuată prin corifeii demitizării pentru ca românii să nu mai facă diferenţa între adevăr şi minciună?

Ionuţ Ţene