„Ţurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze. Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să mă înmoaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioara Maria: Ajută-mă, Sfântă Fecioară, să rezist. Nu mă lăsa pradă căderii!

În acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau, batjocorindu-mă:
-„Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi…”
Şi iar apărea Ţurcanu:
-Cum merge, Costică, Comşa Eronime?
-Am un mare bandit.
-Cine e?
-Rodas Tache.
Ţurcanu a făcut semn celor 2 să mă abandoneze şi m-a luat el în primire:
-Măi bădie, vino la mine. Mă, până acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprişan, nici Hoinic, nici alţii care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea inima şi să fie declaraţi eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să rezişti?
-Nu-i vorba de rezistenţă, domnu Ţurcanu, dar n-am ce spune.
-Nu despre tine, mă. Despre alţii.
-Pe alţii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai 5 ani de închisoare.
-Da, mă, ai drepate. Chiar şi eu am primit numai 7 ani. Vezi, tocmai de aceea acceptă reeducarea şi ajută-mă.
-Asta nu.
-Bandit mincinos, legionar împuţit! Voi aţi ucis evrei la Ploieşti şi la abator.
-Domnu Ţurcanu, eu pe vremea aceea aveam doar 16 ani şi n-am auzit de asemenea crime şi nici prin ziare nu am citit că s-ar fi întâmplat asemenea orori. Dacă ziceţi dumneavoastră că s-ar fi întâmplat cu adevărat, s-ar fi scris. Legionarii erau alungaţi de la conducerea statului, aşa că orice hulă împotriva lor avea acces la presă. Aceste calomnii s-au inventat mai târziu.
-Dum…mă-tii!
Asărit la mine ca un şarpe ce atacă fulgerător, prinzându-mă cu mâna de beregată şi pe loc îmi opri respiraţia. Simţeam că îmi ies ochii din orbite. Când socoteam că sunt aproape pe moarte, mă lăsa ca să mai trag puţin aer în piept şi iarăşi mă strângea. A făcut tot aşa până mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi m-a lăsat ca să-mi revin. Cu toată grozăvia supliciului la care fusesem supus, Ţurcanu n-a reuşit să-mi imprime spaima faţăde dânsul. Cred că dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat acest curaj, m-ar fi omorât aşa cum omorâse pe atâţia în închisoarea Piteşti.
-Mă, de mâinile mele ai să mori.
-Pot să mor, domnule Ţurcanu, că şi aşa nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie, ca să nu mă omorâţi.
-Aaa, plăcerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuţit, care mai are unele reţineri, nu ne putem noi, ceilalţi, să ne revedem familiile şi copiii. Mă, eu am nevastă şi o fetiţă care mă aşteaptă şi ai să te pui tu în cale, un bandit cât un grăunte de nisip? În genunchi!
Ţurcanu împreună cu Juberian au scos 2 frânghii de cânepă ude cu care au început să mă croiască peste cap. Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci mi se scuturau creierii în cap.
-Domnilor, nu mai daţi că înnebunesc!
-Să înnebuneşti!
Mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit stropit cu apă. Cineva îmi dădea palme peste faţă ca să mă trezesc. Ţurcanu îmi zise:
-Mă banditule. Dacă te mai prefaci că leşini, te omor!

TORTURA DE NOAPTE

Veni şi masa de seară. Un calvar din cale afară de crunt.
Palma îmi era numai băşici de fierbinţeala gamelei pe care trebuia să o primesc în palma dreaptă. Mâna stângă trebuia să fie ridicată în sus, la fel şi piciorul stâng, gamela se primea într-un picior.
După masă, din nou bătaie la tălpi şi iarăşi fugă pe loc pentru refacerea ţesuturilor zdrobite ale tălpilor.
După închidere:
-Rodas, treci la program!
Întins pe patul fără saltea, doar pe drugii de fier, trebuia, a nu ştiu câta oară, să dorm cu faţa în sus şi cu capul puţin ridicat.
Iarăşi m-am ancorat cu dinţii de reverul hainei, iar pe frunte îmi curgeau sudori reci. Şi-au făcut sudorile loc pe o cută a pielii şi de acolo îmi curgeau direct în ochi. O usturime nemaipomenită mă apuca şi nu aveam cum să mă frec la ochi. Plantonul îmi urmărea orice mişcare.
În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şi de suferinţa neîntreruptă. Pe picioare îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi. Cei care mă ţineau nu mă cruţau. Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la tălpi în număr nelimitat.

RUGĂCIUNEA CĂTRE DUMNEZEU

„Dumnezeule, Dumnezeule, Maică Preacurată, ajutaţi-mă! Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă să trec şi peste această grea încercare”.
Simţeam cum puterile mă părăsesc şi strigam la Dumnezeu cu disperare:
„Ajută-mă, Doamne, şi ţine-mă sănătos, să nu-mi pierd minţile asemeni roboţilor care mă torturează”.

Nu puteam să-i înţeleg, şi îmi dădeam seama că aş fi putut numai dacă aş fi fost ca ei. Iar eu nu voiam să fiu. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca Dumnezeu să mă mîntuiască. Rugăciunea era simplă şi scurtă:
„Doamne, miluieşte-mă!”
„Doamne, adu-ţi aminte de mine!”
„Preasfântă Fecioară, ocroteşte-mă!”
Acestea erau cele 3 rugăciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde minţile şi voi deveni asemenea torţionarilor mei. De aceea şi strigam în gândul meu cel răvăşit: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”

Mărturia lui Tache Rodas din iadul temnițelor comuniste