Neîndoielnic, suntem în fața unei decizii fundamentale… Între acel „a sta”, acasă, izolați, distanțați, sau după cum cred autoritățile că ne-ar fi, nu necesar, ci esențial, și acel „a (mai) fi”, mâine… Între a ne mișca la fel de zburdalnici peste tot pe unde nu este nevoie, într-o continuă agitație, de parcă acum am descoperi de câte avem nevoie, într-un du-te-vino al nepăsării față de ceilalți, într-o persistență în inconștiență, și acel a nu mai fi, care, acum, doar acum!, pare atât de improbabil… Și care, la același început în care ne aflăm noi astăzi, părea la fel de puțin probabil și la italienii, și la spanioli…

Și totuși, a accepta izolarea și distanțarea socială, pentru a ne păstra îmbrățișările, nu pentru ziua de mâine, ci pentru un mai târziu pe care nimeni nu-l poate prezice încă, este chiar esența unei următoare forme și formule de conviețuire și a unei altfel de stări sociale. Să stăm izolați, să nu ne mai îmbrățișăm, să nu ne mai pupăm pe stradă, să ne ținem mâinile în buzunare când ne întâlnim…

Să facem toate acestea pentru noi, pentru a fi aceiași noi și mâine!

Până aici nimic greșit, nimic ascuns, nimic „experimental”, nimic împotriva binelui nostru. Dimpotrivă! Doar că, ascultând declarațiile unor specialiști „reper”, ascultând, nu prelegeri despre „dacă” și „poate”, ci adevărate metodologii de „preparare” a mentalului colectiv în acceptarea, a priori, a unor vaccinuri (nu medicamente!) experimentale, nu poți să nu te întrebi: de fapt, pentru ce ne vor sănătoși guvernanții în acest „azi” atât de clamat?… Și, mai ales, ce vom fi și cum vom fi noi „mâine”?…

Ne vor sănătoși pentru noi, pentru continuitatea noastră ca neam sau pentru a fi iarăși mezați în alte experimente?

Pentru că a veni și a strecura, pe fondul unei stări de panică abia ținută în frâu, ideea vaccinurilor experimentale, este de un cinism care nu ascunde doar latura mercantilă a acelora care vor a profita iar de pe urma noastră. Ci mult mai multe… Mai ales că aceste „ofertări” vin chiar din preajma strategilor care luptă cu epidemia (adesea cu noi, cu mentalitățile acelui „Mie nu mi se poate întâmpla!”, „Totul este dincolo de lumea în care mă învârt eu!”).

Or, asemenea poziționări, în care un personaj reper în lumea științifică a bolilor infecțioase este lăsat să exprime, cu punct și virgulă, disponibilitatea noastră de a fi cobaii altora, pot reprezenta amenințări mai mari chiar decât virusul în sine. Mai ales când, fără să fim întrebați, doar e stare de urgență, nu?!, nu trebuie să fim întrebați, adesea nici măcar informați, ci doar atenționați și amenințați, riscăm să fim împinși în experimentele acelora care caută un leac…

Și nu mai este vorba doar despre ipocrizie și fariseism! Ci de un atentat la ființa noastră din lumea de după acest „covid 19”. Pentru că, în timp ce ni se vorbește despre solidaritate, despre respectul reciproc, despre unitate, despre „etica” acceptării fără crâcnire a noilor „norme” de conviețuire (care trebuie să rămână socială în asocialul ei prezumtiv pentru ziua de mâine), suntem puși pe taraba acelora care au nevoie de populații sănătoase doar pentru a se vindeca pe sine.

Vaccinul nu există încă… Dar noi suntem gata să ne „imunizăm” cu formulele lui experimentale! Și chiar dacă nu s-a structurat o formulă cât de cât stabilă, noi am fost indicați ca fiind dispuși să-l aducem din Marea Britanie (și nu numai) pentru a-l testa! Pentru asta au nevoie autoritățile să ne mențină sănătoși în pandemie?

Nu, nu un vaccin experimental trebuie să aducem în România! (Pentru că de formule experimentale vorbim în următoarele luni, nu de un vaccin final). Nici măcar sub insinuarea că, dacă nu contribuim cu acel ceva (piele, carne și organe de cobai, nu?!…) așteptat de alții, riscăm să nu avem apoi acces la el. De ce să fim poligonul unor cercetări genetice? Dacă am face noi o formulă „experimentală”, pe care să o oferim apoi spre testare celorlalți, ar mai fi oare atât de încântați?

Am fost atât de vehemenți când a venit vorba despre vaccinarea obligatorie! Ne-am revoltat împotriva unor vaccinuri care aveau formule stabile, certe. Iar acum ne bucurăm de venirea vaccinurilor experimentale mai mult chiar decât țările atât de greu încercate în pandemie?! E drept, nu ne putem revolta… Pentru că e stare de urgență. Și nu putem, nu avem voie să dăm mâna, să ne îmbrățișăm, să relaționăm sub distanța socială „recomandată”, darămite să ne strângem în proteste… Adică, perioada cea mai propice pentru a impune experimente. Nu neapărat și soluții…

Și totuși, să nu ignorăm tocmai esența! O stare de urgență este menită a menține corpusul social cât mai sănătos într-o situație gravă. Și nu pentru a-l folosi în experimente care-i pot lăsa, nu cicatrici, nu simple urme, ci de-a dreptul diformități…

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea