Când mă refer la Occident în epoca contemporană, acesta nu mai este doar un spaţiu geografic vest-european sau nord-atlantic, ci unul global. Apanajul modernităţii a făcut ca vechiile colonii sau ţări asiatice să-şi asume stilul de viaţă occidental al metropolei în secolul nostru. Aproape că avem un Occident global din China, Japonia, Europa până în Americi, sigur cu câteva insule de premodernitate în Africa sau Oceania. Spiritul Occidentului este absolutizarea rezultatelor ştiinţei, care a ajuns fetişizată la extrem. Omul occidental este opusul lui homo religiosus, el este în general ateu, iubeşte concupiscenţa şi plăcerile vieţii şi are încredere absolută în ştiinţă.Petrecând între vacanţe de lux, petreceri colective şi de club, city-break-uri puse pe facebook şi o încredere oarbă în progres şi confortul vieţii, omul occidental secularizat aproape că a uitat că există moarte. Şi iată, că atunci când se declanşează o pandemie generală, care ne dă peste cap confortul propriu şi moartea pândeşte la colţ sub forma unui virus întreaga concepţie optimistă despre ştiinţă, progres şi plăcerile vieţii se prăbuşeşete la omul occidental. Contemporanii află surprinşi că moartea există şi este palpabilă, nu ceva care nu are legătură cu existnţa noastră comodă şi secularizată. Sunt momente când ştiinţa nu te mai poate ajuta, eventual izolarea sau credinţa. Omul occidental se reîntoarce la originea mitului în care moartea este parte a vieţii. Medicii ne spun că trebuie să ne obişnuim ca să trăim cu pandemia, deci cu ideea morţii aşa cum făceau strămoşii noştri pentru ca viaţa să poată mearge înainte. În aceste zile de panică am recitit „Sacrul şi profanul” de Mircea Eliade, carte publicată de marele savant în 1956 şi astăzi a devenit foarte actuală. Asistăm la o revenire a timpului sacru în spaţiul celui profan, care a caracterizat în ultima sută de ani Occidentul.

Salvarea interioară vine de la trăirea omului religios. „Omul religios este însetat de fiinţă. Spaima dinaintea haosului care înconjoară lumea sa locuită corespunde spaimei în faţa neantului”. Timpul sacru este timpul veşniciei, iar timpul profan este cel al petrecerilor. Omul are nostalgia paradisului, întoarcerea la ordinea cosmică care te salvează din haosul vieţii contemporane. Experienţa timpului sacru este cosmos, viaţa omului contemporan dedulcit vieţii de petrecere rupte de nostalgia fiinţei este haos şi moarte. Timpul festiv occidental este rupt de fiinţare. Timpul mitic este un timp liturgic care se uneşte cu cerul. Timpul profan rupt de Fiinţă devine o anticameră a hoasului. Timpul sacru depinde de illud tempus.Timpul cosmogoniei este timpul originii. Omul istoric trăia în timpul sacru obişnuit cu moartea ca parte a vieţii. Moartea era firească ca o continuare a vieţii pe alt plan. Omul desacralizat rupt de cer a uitat că moartea este parte a vieţii, de aici intervine panica. „Omul religios devine periodic contemporan cu zeii”. Tot ce fac „primitivii” este o restaurare a modelului transuman. De aici omul care trăieşte timpul sacru este un optimist incurabil pentru că prin moarrte se restaurează cu timpul veşniciei în Fiinţă, se reface o uniune cu zeii. Cei care trăiesc în timpul sacru sunt contemporani cu zeii. Omul secualrizat trăieşte în timpul profan, într-o permanentă frică de moarte petnru că viaţa este finitudine, nu un drum sau o cale către veşnicie şi restaurarea paradisului. „Timpul pentru un om nereligios…nu reprezintă niciun mister”. De aceea ,pentru omul secularizat sfârşitul este moartea, iar pentru timpul profan finalul este dispariţia existenţei. Omul religios caută să trăiască în centrul Lumii şi să fie contemporan cu zeii, cel profan trăieşte în timpul festiv, atunci când se termină „distracţia” intervine frica şi panica de moarte în faţa golului. Azi asistăm la o re-conştientizare a omului occidental privind prezenţa morţii ca parte a vieţii. E un paradox al paradigmei: timp sacru versus timp profan, o restaurare a omului în fiinţare, cum ne-ar spune Constantin Noica. Occidentul revine la mituri ca istoria la origini. Un fel de istorie circulară ca la vechii greci, deci nu una evoluţionistă.Vom vedea?

Ionuţ Ţene