Ca majoritatea românilor, a doua zi de Paști, am urmărit filmul ”21 de rubini” produs și regizat de preotul dr. Ciprian Mega. Trebuie să salutăm intervenția lui Cozmin Gușă și a grupului de gândire Gold la Realitatea TV, altfel filmul nu era difuzat și vizionat de un așa mare număr de români. Parcursul de teolog, cu studii în UK, de preot în Diaspora cipriotă și apoi regizor de film primit de Putin al preotului Mega îl cunosc destul de bine. Indirect m-am intersectat cu părintele, care este un promotor al cultului Sfinților închisorilor comuniste. Filmul l-am vizionat cu sufletul la gură. Este o peliculă cinematografică care te ține în priză chiar dacă totuși este prea lung: peste două ore și jumătate, ceea ce în ziua de azi poate să-și piardă efectul și distrage atenția la subiect pentru spectatori și telespectatori. Nu intru în trama filmului, care deja circulă abundent pe rețelele sociale și în presa online, dar vreau să evidențiez unele aspecte ale filmului. Deși are actori străini și români valoroși, totuși regizorul nu a reușit să-i integreze foarte bine și cu efect în tematica peliculei. Mickey Rourke, care joacă rolul caricatural al unui reprezentant al secretariatului de stat american trimis la ambasada SUA din București este ludic. Poate și acesta a fost interesul regizorului să prezinte caricatural pe reprezentatul american din statul protectorat, care face și desface politca românească și numește procurorul general al României, bineînțeles cu încălcarea constituției și a legilor țării, dar și cu complicitatea elitei politice, economice și a serviciilor secrete subordinate ”marelui licurici”. Scenele din film sunt interesante, dar le lipsește cadrele secundare adecvate și muzica care să le antreneze. Pe de altă parte am avut sentimentul că asist la un reportaj de tip Recorder, cu „Marele Alb”, nu la un film artistic. Regizorul preot pare mai degrabă preocupat să developeze corupția din societatea, instituțiile și Biserică la toate nivelurile, decât să fie interesat de efectul artistic al peliculei. Ai sentimentul unui război personal al regizorului cu BOR. Un film este totuși un produs artistic, nu un reportaj fidel al corupției din societate, statul român și Biserică. Pesonajul pozitiv este nu preotul, ci procuroarea Nina, care se dorește procuror general, prin complicitatea unei trimise de la Bruxelles, care este lesbiancă și încearcă să o seducă, și cu binecuvântarea trimisului american care se poartă în România, ca vechile pașale de la Înalta Poartă. Din punct de vedere moral filmul scufundă spectatorul în mlaștină deznădejdii.
Narativul pozitiv este tot de gen procurăresc, în maniera narativului oficial al sistemului. În personajul feminin o putem recunoaște pe Koveși, dar una mai sexy, o ”zeiță a justiției”, care a nenorocit credibilitatea Justiției, dar și pe președintele Băsescu, care își primea slugile politice și din justiție la piscină, ca să nu fie microfoane și să se înțeleagă din ochi, când se prefac dosarele. Cea mai negativă instituție, din acest film, iese Biserica Ortodoxă și neașteptat, Patriarhul. Cât de obiectiv ai încerca să fi, vizionând acest film, străbate prin peliculă faptul că părintele regizor are ”ceva” personal cu ierarhia ortodoxă și cu Patriahul în special. Dacă procuroarea, care este de fapt imaginea, sistemului juridic corupt ce a subordonat România în ultimii 20 de ani, pentru regizor doar Biserica de la opinca preoțească la vlădică este vinovată de corupție. Răfuiala cu preoțimea și ierarhia BOR este evidentă. Preoții și profesorii părinți sunt simoniaci și iau șpagă, protopopii nu țin post și se țin de chefuri, iar Episcopul este evident fost colaborator al Securității comuniste, care judecă anturajul cu sticla de wiskey pe masă, iar ”Marele Alb” este personajul care patronează această corupție generală a societății românești. Generalizarea este evidentă, nedreaptă și neadevărată. Totul pare fără scăpare. Țara condusă ca o colonie de trimiși americani, iar Biserica primește ordine de la puterile protectoare SUA, mai ales, și de la trimișii comisiei europene fără să cârtească.E interesantă și de reținut critica purtării măștilor medicinale din pandemie, mascarada surprinsă ludic de regizor, cu prelați cu măști care apoi, în privat nu le mai poartă, la fel ca politicienii și trimișii marilor puteri de la petrecerile private. Regizorul preferă o soluție artistică pe stilul neo-realismului italian, unde într-o societate bolnavă de corupție totul este întinat și fără scăpare. Nu este deloc vizibilă, nici perceptibilă, o soluție la toate acestea – nici morală, nici creștină și nici artistică. Regizorul nu introduce un personaj atins de aripa luminii, un înger salvator, un Alioșa ortodox, o speranță. Critica este generalizată și crudă. Preotul propune o maximalizare a corupției românești ca un cancer malign: pare din mesaj că toți preoții, toți protopopii, toți episocpii, și chiar Patriarhul sunt corupți. Fără nuanțe. În sens moral, filmul poate să smintească spectatorul care nu cunoaște cu adevărat ceea ce este Biserica. Doar critica nu ține de adevăr. Este prezentată o societate care și-a pierdut Harul. E viziunea exclusivistă a artistului, dar asta nu înseamnă că este un dat adevărat pe planul realității Bisericii.
Generalizarea criticii absolute în Biserică este necredibilă, dar și neadevărată, plus că lovește în efectul artistic, filmul devenind astfel un reportaj critic. Regizorul pornește de la particular spre general și generalizează un fenomen al corupției, fără să lasă o portiță de ieșire din iadul preajmei. Aici filmul consider că pierde efectul artistic, deși regizorul surprinde prin rolul lui Dorel Vișan esența luptei dintre fosta clasă politică autohtonă coruptă ajunsă în închisoare și procuroarea care devenise unealta puterii protectoare prin ambasada americană. Pe scurt, fostul președinte de consiliu județean și primar închis pentru corupție îi spune procuroarei o parabolă, că pe ei nu i-au lăsat să fure lemnele cu care să încălzească soba și casa, ci prin acțiunile lor procurărești, justiția a dărâmat casa și soba peste români, iar acum străinii fură cu totul pădurile României. E o formă subtilă de a sublinia că lupta anticorupție a fost un instrument politico-economic al marilor puteri occidentale de a băga în pușcărie clasa politică autohtonă și a da avuțiile țării pe mâna companiilor străine și multinaționalelor. Desigur procuroare până la urmă pentru că nu oprește o anchetă care ajungea la un Episcop devine și ea victima alianței dintre Biserică, servicii și politicieni, fiind la rândul ei arestată. Filmul se încheie dramatic. La final aflăm că procuroarea era sora băiatului care s-a sinucis pentru că a fost respins la seminarul ortodox pentru ca să intre nepoții securișitilor, fapt care a dus la accelerarea cancerului mamei care moare, iar tatăl ajunge la ”casa de nebuni” (eminesciană viziune). Procuroarea generală eliberată temporar îi duce la tatălui pe patul de spital ceasul cu 21 de rubini, pierdut de fiu la jocul de alba-neagra ca să obțină banii pentru operația mamei. Filmul părintelui Mega este dur și șocant, nu lasă loc de nicio speranță, iar bătrânul preot care intrase în conflict cu Episcopul securist este compromis tipic de mass-media, pentru că a fost legionar în tinerețe. Interesant este când purtătorul de cuvânt al Episcopului la TV vorbea făcând semne masonice cu mâna. Față de romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, ecranizat în 1993 de Șerban Marinescu – acesta are o portiță de salvare pauliană: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e” – filmul părintelui Cipiran Mega este ca un duș rece ce lovește prin generalizarea corupției, de fapt singura instituție în care românul mai are încredere și speranță: Biserica Ortodoxă Română. În acest context, filmul ”După dealuri” al lui Mungiu poate fi considerat azi, deja un film empatic față de Biserică, pe lângă pelicula ”21 de rubini” regizat de preotul ortodox Ciprian Mega. România pare o țară fără speranță, fără scăpare, fără credință, fără nădejde și fără viitor. Soluția izbăvirii și a harului nu este cercetată de regizor. Filmul e realizat în același stil al noului val cinematografic, de maniera generației progresiste a lui Tudor Giurgiu. Qui prodest?
Ionuț Țene
