Am luat de la Teatrul „Bulandra”, unde mi-o lăsase Editura BookZone, cartea Tristețea ploilor de Horațiu Mălăele, și, cum drumul meu spre casă trece prin Cișmigiu, m-am așezat pe o bancă și am început să o citesc.Voiam să citesc câteva pagini, să intru în atmosferă. Dar am citit-o pe toată. Fiindcă e o carte „mitutică”, cum ar spune Eminescu, dar plină de minuni, cum era și ziua primăvăratică, după atâta frig și ceață politică. Și fantezia lui Horațiu m-a făcut să cred că sunt dincolo de timp, poate în Olimp, un Olimp de mahala, pe care el îl urcă la cele cerești.
E povestea lui Caius, un bătrân de 104 ani, care trăiește din amintiri, ca orice bătrân, și amintirile lui încep din copilăria petrecută la Orfelinat (sursă autobiografică), crește, până ajunge să trăiască într-o vilă, al etajul 2, în Cotroceni, dar împrejurările îl duc la Paris, unde, talentat în taina liniilor fiind, reușește la Școala de Arte Frumoase, trăiește în mediul parizian al marilor artiști, ca să-și întâlnească marea iubire și șirul minunilor să se oprească miraculos, să ajungă la primul deces.
Carte e plină de portrete admirabile, cum este autoportretul pe care Caius și-l face sieși, privindu-se în oglindă. Dar toate personajele pitorești pe care le întâlnim în carte, au parte de descrieri care îl trădează pe artistul Horațiu Mălăele, pe observatorul omului, al sufletului omenesc. Dar ceea ce nu poate face linia, face cuvântul. Portretele nu sunt doar fizice, sunt și sufletești. E un șir de portrete literare de un mare rafinament artistic. Enumerarea lor, prin nume de mahala, seamănă cu descrierea eroilor lui Eminescu din povestirea Părintele Ermolachie Chisăliță, care se duc să dea foc la biserică, fiindcă au descoperit că acolo trăiește Satana, de care trebuiau să scape. E un simbol actual, care nu există în Groapa lui Ouatu („Cuțarida” lui Eugen Barbu). Amintirea pură stă și plăcerea de a inventa nume. Pe erou îl cheamă Titu Caius Rogalski-Odor, „un titan al ratării”, crescut de o surdo-mută, Rada Odor, care totuși reușește să-i povestească orfanului înfiat Capra cu trei iezi. Apoi anturajul lui Caius e format numai din „personalități” ilustre, ca Gina Cur de Fier, Titi Limbric, Nicu Lipitoare, Gigi Morișcă, Zozo Piticu, Cuțit, Marmeladă și Lapte, și alte asemenea, scoase parcă din Marea hoinăreală a fraților Coen, film inspirat din Odiseea lui Homer, sau din Poker după Adrian Lustig, unde Mălăele îl joacă pe mafiotul Titel Pangică.
Cartea e înecată în citate și poezii de o mare savoare, așa cum la un moment dat plouă cu fluturi. Plouă în locuința de acasă, dar el plasează magica secvență la Paris, așa cum tot acolo, în splendida lume a artiștilor avangardiști, o plasează, hodoronc-tronc, pe doamna Camelia, îngrijitoarea vilei din Cotroceni, cu bagajul ei lingvistic, de, trebuia un contrapunct, ca la ploaia de fluturi (p. 31-32) să avem și o ploaie de înjurături (p. 36-37). Suntem însă în convenție, fiindcă nu poți avea pretenția de coerență în amintirile unui „tânăr” de 104 ani! Ploaia de fluturi este metafora nostalgiei absolute. Evident, așa cum „Emma c’est moi”, așa și Horațiu Mălăele poate spune „Caius c’est moi”. El nu are încă 104 ani, dar va avea, și nu este greu să și-i imagineze de pe acum. În fond, dacă scoatem 72 de ani, cât timp a fost mort, cum vom afla, Casius a trăit, a fost în viață, numai 32 de ani. De aceea e atât de tânăr la 104 ani!
Citind această povestire, care mi-a stârnit dorința să o recitesc, am ieșit din spațiu și timp. Nu mai trăiam pe vremea lui Șoșolacu, nici a Fanfaronului din vest, nici a Flegmaticului din est. Eram în lumea eternității, lumea artei, o fascinantă lume care ne face să plutim dincolo de mahala, în paradis.
Partea amintirilor pe care Caius o derulează la Paris seamănă izbitor cu Midnight in Paris, filmul lui Woody Allen, în care eroul, un scriitor, Gil (Owen Wilson), care trăiește în secolul 21, se întoarce în timp și, la miezul fiecărei nopți, devine contemporan cu personajele din Belle Epoque, cu care se întâlnește și Caius la Paris. Obsesia lor este când era mai bine să trăiești, în Belle Epoque, în Renaștere sau în Antichitate? Nu le place prezentul. Prezentul întotdeauna e trădat. Dar și cei din Belle Epoque, epoca în care Gil vrea să trăiască, spuneau același lucru, așa cum spun și românii azi: „Era mai bine când era mai rău”. E o paradă de opinii cu aceiași mari artiști, aceiași mari scriitori, francezi, italieni, spanioli, americani. Întâlnirile au loc în casa Gertrudei Stein, unde Gil/Caius îi cunoaște pe Matisse, Picasso și Hemingway. La fel, cum Gil e fascinat de Adriana (Marion Cotillard), și Caius e îndrăgostit de prietena lui, cu care locuiește, Amina.
După aventura lui Casius de 7 zile cu olandeza Lotte, începe parcă altă carte, îl părăsim pe Woody Allen și intrăm în universul lui Mircea Eliade. Urmează o poveste de dragoste de un romantism paranormal. Amina e internată, suferă de o boală ereditară rară, care nu poate fi rezolvată decât de Leopold, un profesor de științe paranormale din Viena. Merg acolo, dar suntem în anul 1939, când Germania hitleristă începuse invaziile. Și la granița austro-elevețiană, când nemții urmăreau un ceh, Caius al nostru este izbit deodată de o lumină incandescentă, ca Dominic, eroul din proza lui Eliade Tinerețe fără de tinerețe. Lumina incandescentă este un laitmotiv în prozele lui Eliade. A preluat ideea și Dan Pița în filmul Eu sunt Adam. Caius se trezește într-un spital. Își ridică un braț, și-l vede cadaveric. Unde sunt? Cine sunt? Cât am dormit? O zi, două, o săptămână, un an? 72 de ani, îi spune infirmiera care se ocupă de el, pe nume Brigitte. Și aflăm că spitalul poartă numele Aminei, care voise să se facă medic, se făcuse, dar nu mai trăiește, i-a lăsat spitalul lui Brigitte, fiica ei. Fiica ei, care nu poate fi decât fiica lui Caius. Deci fiica își îngrijea tatăl. De când el și-a revenit, Brigitte e uimită cât de repede recuperează Caius, ca rejuvenescența lui Dominic. El revine la București, în vila din Cotroceni, amintirile devin fum, și își reia tabieturile zilnice, din care nu lipseau trabucul și alcoolul de calitate. Fumul pare că-l înghite odată cu tristețea amintirilor.
Multe întâmplări par similare cu scenele din Midnight in Paris. De parcă Woody Allen i-a citit cartea lui Horațiu sau de parcă Horațiu a vrut să descrie filmul. Aici apar mai multe inadvertențe și potriveli nepotrivite. Spun asta, fiindcă sunt stăpân pe subiect. Și eu mi-am petrecut o vreme în zona Bateau-Lavoir și am hoinărit mult prin cartierul Montparnasse, locuri ce mi-au inspirat romanul Vizitatorul, care este povestea unui copil ce visează să se facă pictor și un vizitator extraneu, care are puterea să abolească timpul, îl ajută să facă ucenicie la marii pictori ai lumii. În fond, ce este timpul? Un prezent continuu. Și eroul devine contemporan cu Michelangelo, ajunge ucenic și la Bosch, și la Vermeer, la Henri Matisse, Brâncuși și Van Gogh, și la Frida Kahlo, și în atelierul lui Cézanne și Miró, și la alți mari pictori din Belle Epoque. Și ce fantastică este ucenicia la Andy Warhol, unde devine și cineast. E un mod sui-generis de a face istoria artelor plastice și am făcut-o ca un roman. Viața marilor artiști bate opera lor. Și e o sursă de povestiri fantastice. O adevărată ploaie de genii. Un exemplu, Brâncuși l-a cunoscut pe Matisse prin Theodor Pallady, și prietenia lor i-a dus pe meleaguri americane, din această prietenie s-a născut seria de ii românești pictate de Matisse. Pallady a locuit în Place Dauphine nr. 12, unde a locuit o vreme și Brâncuși. El nu a cunoscut-o pe Elvira Popescu. După cum nici Brâncuși nu a fost niciodată în casa doamnei Stein, din cauză că era lesbiană. Dar suntem în împărăția fanteziei, nu trebuie să căutăm aici istorie și precizie documentară, semnalăm doar un fapt colosal, că avangarda pariziană este o sursă nesecată pentru fantezie. Se poate literaturiza această epocă la infinit.
Oricum, Horațiu ar fi putut juca perfect în rolul lui Gil, personajul interpretat de Owen Wilson. Și aici te apucă nebunia, de ce geniile noastre nu sunt cunoscute în lume? Am arătat în articolul Actorii câte genii actoricești avem, care le-ar putea concura pe cele de la Hollywood. De ce Horațiu nu ar fi putut juca în filmele lui Allen Konigsberg sau ale lui Sean Baker? Aici apare drama, tristețea, că țara noastră nu știe să-și respecte valorile, să le ajute, să le creeze șansa de a fi pe podium. Am avut și avem zeci de actori de Oscar. Dar mulți au murit în uitare. Aici îți dai seama de ruptura dintre politică și cultură. Țările dezvoltate nu fac politică fără cultură. Cultura este viața lor adevărată. O țară adună bogăție, dar devine civilizată numai prin cultură. În primul rând prin Carte. E o fericire să vezi în Manhattan cum mii de oameni stau la rând să cumpere o carte! Toată materia trebuie să se concentreze pentru a sluji spiritul. La noi, geniile mor de foame, precum Caius lui Mălăele. Care este un fel de Petre Țuțea în mizerie. Am avut și avem sute de genii, care au fost ignorate, fiindcă la noi politica se face în afara culturii, fiindcă politicienii noștri sunt „semianalfabeți cu internet”, ei nu concep să facă o politică pe bază de cultură, singura care menține identitatea țării. Un popor atât de dotat, e condus de proști. Dar greșesc, jignesc proștii. Conducătorii noștri nu sunt proști, sunt idioți!
Cartea lui Horațiu Mălăele nu este accesibilă oamenilor neinițiați. El face o paradă de cultură. Marea cultură are nevoie de elită. Dacă nu știi cine a fost Elvira Popescu și Theodor Pallady, pe care Caius îi întâlnește la Madame Stein, degeaba citești. Cartea e un sumumum de informații culturale, o arhivă vie de personlități mondiale, dar fără dicționar, fără subsol. Numai cititorul inițiat are satisfacții estetice. Politica, singură, ucide orice identitate. Văd o mare de genii ale României, sute și mii de talente, care mor în uitare, în ignorare. Cunosc atâtea talente care s-au pierdut, care nu au avut noroc, care nu au primit nici o șansă de la țară. Și unele au făcut multe pentru România. Și nu pot să nu pomenesc aici cazul poetului Simón Ajarescu, un geniu absolut, creator de limbă nouă, un al doilea Eminescu în acest sens, dar ignorat de critică și de autorități, care l-au lăsat să moară în mizerie. Dormea cu capul pe o rogojină și se hrănea cu grâu încolțit. Punea într-o farfurie un pumn de grâu, puțină apă, așeza farfuria la fereastră, la soare, și când boabele dădeau rod, mânca verdeața ca pe o salată. A făcut o școală de poezie, au ignorat-o. De fapt, au desființat-o, așa cum au desființat și școala de nai a lui Gheorghe Zamfir de la Conservator. Eu l-am pomenit peste tot pe Simón, inclusiv în Istoria literaturii neînregimentate, fiindcă a fost un spirit liber, neancorat în nici o gașcă, dar degeaba, parcă am strigat în pustie. Da, fiindcă aici e pustiu. Vă pot înșira acum, pe loc, cel puțin zece genii pe care le cunosc, dar sunt ignorate, în primul rând de breasla literară și artistică. Vorba „să moară capra vecinului” a devenit politică de stat. Geniile României sunt triste, ca proza lui Horațiu. Tristețea geniilor pierdute nu are limite, deși are o explicație, politizarea în exces a țării, a existenței, în scopul schizoid al jafului național. Asta e cauza fatalismului românesc.
Asta e prima mea impresie din Cișmigiu despre Tristețea ploilor, gândurile mele trăite acolo, dar am citit cartea și în casă, să văd dacă e mai bună în casă decât afară? Nu-i tot una. Mediul în care citești o carte te influențează. Dar puteam să fiu și în Grădinile Tuileries, ori în Central Park, fiindcă multe pagini mi-au adus aminte de aceste parcuri.
Desigur, Caius este borgesian, adică un mare boem al spiritului, un om cultivat, care face și din ploșnițe o pagină inspirată. Totul e rafinat, am spus, ca și editarea cărții, perfect realizată de editura BookZone, cu un corp de literă care parcă ajută limba literară să cânte cât mai frumos. O pot citi și orbii. Horațiu vede atât de bine lucrurile fiindcă el a creat show-ul „Eu sunt un orb”. Este o limbă înaltă, plină de farmec, o feerie, cu pagini de mare poezie, înecată în metafore și savant umor, cu observații ale oamenilor și ale vieții care îmi amintesc de limba studiată din Tehomir, cartea neînregimentată a lui Horațiu. Dar și de poezia și pana lui Simón Ajarescu, pentru care proprietatea termenilor avea o forță născătoare de limbă nouă.
Dar cele două cărți ale lui Horațiu nu seamănă între ele, sunt două cărți diferite, Tristețea ploilor e mai puțin artificială, e plină de miez și de savoare, fiindcă are o originală poveste de dragoste romantică. Primele pagini descriu un mediu de groapă, dar limba îl ridică la spirit, îi conferă umorul necesar. Ce miracol e limba! Ea poate face din țânțar, armăsar! Personajele de mahala seamănă cu proza lui Fănuș Neagu, dar ceea ce are Horațiu superior este declamația. Față de Tehomir, această povestire are oralitate. Sunt pagini în care oralitatea devine un dialog comic, Caius vorbește adesea cu celelalte personaje, tiradele lui parcă ar fi rupte din replicile unui personaj shakespearian, cum este inserția cu preafrumoasa Didona, regina Cartaginei. Îl și vezi pe scenă pe Horațiu cum recită aceste texte, cum declamă și face gesturi suprarealiste. Iar fantezia cu decesul personajului îmi aduce aminte de filmul său Funeralii fericite. Ca și acolo, Caius moare și învie. Totul renaște, totul e viață, dar tristețea rămâne.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
Grid
Îti rămân îndatorat pentru cronica ta înțelept-excepționalisimă.
Dacă aș fi avut timp să citesc atâtea cărți și să văd atâtea filme, câte par să se căsătorească cu povestea mea, eu aș fi fost acu’ Grid Modorcea și aș fi scris o cronică despre Horațiu Mălăele, care ai fi fost tu.
Am terminat Bulgărele.
Esti, și vei rămâne, bufonul genial cu o mie de vieți, care arată regelui și regatului, cu cinism și umor, rahatul împodobit și tristețea gloriei.
Pentru talentul, curajul și râvna ta, te îmbrățișez!
Ho
