Vă invităm la conferința ”ANTIMEMORIA. Avatarurile stalinismului din 1950 până în zilele noastre”. Eveniment dublat de prezentarea volumului ”Pitești după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud”

Astfel de mărturii terifiante asupra uriașului genocid pus în practică de regimul comunist în închisorile și lagărele politice, puteți citi în noul volum al jurnalistului Răzvan Gheorghe, PITEȘTI DUPĂ PITEȘTI.

Azi la ora 18,30, la sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, str. Veseliei 21, București, prezentăm cartea alături de realizatorul ei și vorbim despre NOUA REPRESIUNE ÎMPOTRIVA MEMORIEI ANTICOMUNISTE. PITEȘTI DUPĂ PITEȘTI!
(Suntem supuși cenzurii. Citește și dă mai departe!) –––– NEÎNVINȘII

Marcel Petrișor, fost deținut politic: La Aiud era obsesia cu ruperea noastră de trecut, cu desolidarizarea de trecutul politic. În sensul ăsta, lucrurile erau mai simple cu mine și cu alți deținuți tineri. Noi ridicam din umeri şi le explicam că nu avuseserăm un trecut politic, aşa că nici nu aveam de ce să ne dezicem. Oricum, mesajul principal al administraţiei era că, vezi Doamne, cu toţii eram ţinuţi în puşcărie numai şi numai din vina noastră, a acelora care ne-am îndârjit să nu colaborăm cu autorităţile. E-adevărat, s-au prăbușit cu nemiluita, dom’le, chiar multe vârfuri legionare, dar au fost şi oameni care au rezistat mereu-mereu, indiferent de vitregia supliciului. Unii erau ţărani de o simplitate uimitoare, i-am cunoscut la Aiud, unde au dat dovadă de un caracter de oţel şi de o forţă sufletească de neînchipuit.

Totuşi, trebuie să admitem că presiunile constante, frigul, lipsa medicamentelor şi veşnica foame i-au forţat pe cei mai mulţi să cadă în plasa Securităţii şi, din păcate, unii nu au mai putut ieşi niciodată de acolo. Nu le puteai cere tuturor să fie Arsenie Papacioc sau Marcu Dumitru, pe care chiar anchetatorii Securităţii l-au supranumit „Fachirul” pentru că îndura chinurile ca unul fără de trup, rugându-se neîncetat. Ăştia mai şi râdeau, dom’le, în tot iadul ăla, ca şi cum frigul, foamea şi bătaia nu i-ar fi putut vătăma în vreun fel! După ce a ieşit din închisoare, Marcu Dumitru s-a dus la Mânăstirea Sihăstria unde povestea cu cea mai mare seninătate despre toate câte le pătimise.
– Eu nu simt durerea, spunea Fachirul.
De asemenea, securiştilor le-a fost de-a dreptul imposibil să-l frângă pe Arsenie Papacioc, care avea o tărie de cioban coborât din vârful muntelui. Este o adevărată minune că, în acele condiţii extreme de represiune și de foamete albastră, au existat astfel de simboluri ale rezistenţei, cu atât mai mult cu cât, la Aiud, Gheorghe Crăciun îşi descoperise o nouă specializare: carcerele de 40 cm pe 40 cm – deşi oficial se susţinea că ar fi avut 60 cm pe 60 cm –, în care nici măcar nu te puteai aşeza, cu toate că erai lăsat acolo cu orele sau cu zilele.

Răzvan Gheorghe: Cine a mai rezistat total presiunilor de la Aiud?

Marcel Petrișor: Prinţul Alexandru Ghica a rezistat. Era un simbol pentru noi toți. Și nea Petrache Ţuţea a rezistat, dar asta s-a întâmplat fiindcă beneficia de un regim mai slobod de la Crăciun, doar fuseseră prieteni în tinereţea clujeană. Aurel State a rezistat. State era o stâncă.

Răzvan Gheorghe.: L-aţi cunoscut pe George Manu?
Marcel Petrișor: Pe George Manu l-am văzut o singură dată la o adunare pe care o organizase Crăciun în scopuri penitenciare. Avea să moară în aprilie 1961. Gheorghe Jijie a scris o carte remarcabilă despre el, pe care o recomand oricui: ”George Manu – Monografie”. La un moment dat prin Zarca Aiudului se răspândise vestea că venise un gradat rus tocmai de la Dubna, care i-a spus lui Crăciun:

– Tovarăşe, aveţi pe unu’ aici care face cât toată puşcăria voastră. Eu sunt mandatat să negociez scoaterea lui de aici. Avem nevoie de el în URSS.
George Manu l-a refuzat categoric – nici măcar nu a vrut să audă de un astfel de troc cu rușii, deşi pătimise ororile a numeroase închisori, era grav bolnav și urma să moară nu peste mult timp. Ulterior, cele de mai sus aveau să se confirme, ceea ce însemnă că ruşii au avut nevoie de sclipitoarea minte a lui Manu, numai că el – deşi ar fi beneficiat de o alternativă comodă, salvându-și viața – a ales integritatea şi moartea.

Majoritatea reperelor umane ale generaţiilor din pușcării și lagăre au rezistat cât au rezistat, dar a venit și un moment când s-au terminat, fiindcă foametea, frigul, bătăile şi tortura aveau să-şi spună cuvântul mai devreme sau mai târziu. Totuşi iată că a existat şi unul ca George Manu, care nu s-a terminat până la moarte.

Desigur, cineva ar putea să contraargumenteze şi să spună că, în condiţiile în care ar mai fi trăit în detenție, nu s-ar putea băga mâna în foc că nu ar fi cedat până la urmă, fiindcă era grav bolnav şi presiunile ar fi crescut oricum. Dincolo de aceste întrebări fără răspuns, nimeni dintre cei care nu au trait iadul puşcăriilor comuniste n-are dreptul de a-i condamna moral pe cei care, fiind călcaţi în picioare, nu au mai putut rezista, după ani şi ani de opoziţie. Ar fi profund incorect. Înainte de a emite acuzații și judecăţi de valoare, fiecare ar trebui să se întrebe înlăuntrul său: oare eu cât aş fi rezistat în acel regim de exterminare? Omul este o cantitate finită de disponibilităţi sau de rezerve. De aceea unii se termină mai devreme iar alţii mai târziu.

(Fragmentele sunt preluate din volumul ”Pitești după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud”, Editura Ratio et Revelatio, decembrie 2025)