Căpitanul Ioan Tobă „Hatmanul”, eliberatorul Crimeii: destinul tragic al „ultimului străjer” al Putnei să nu intre în RSS Ucraineană

Sunt eroi din istoria noastră uitați intenționat de autorități, cu scopul de a nu avea noi românii repere de eroism și patriotism. La prima vedere, biografia căpitanului Ioan Tobă pare desprinsă dintr-un roman de aventuri istorice. Ofițer de cavalerie, cu un simț acut al datoriei, „Hatmanul” a fost un erou ale cărui fapte de arme au salvat pagini întregi din patrimoniul național, pentru ca, mai apoi, să fie îngropat de istorie în deceniile de gulag și anonimat comunist. Povestea sa este o lecție despre curaj, loialitate și rezistența spiritului uman în fața vicisitudinilor secolului al XX-lea. Născut la 10 iulie 1903, în comuna Bordei Verde din județul Brăila, Ioan Tobă a urmat calea armelor, absolvind Școala de Ofițeri de Cavalerie. Însă momentul care l-a proiectat în legenda istoriografiei românești a avut loc în iulie 1940.

După ultimatumul sovietic din iunie 1940, în timp ce România ceda Basarabia și Bucovina de Nord, autoritățile de la București ordonaseră trupelor să evite orice confruntare. Totuși, ignorând consemnul de neintervenție și acționând pe propria răspundere, căpitanul Ioan Tobă — pe atunci comandant al Escadronului 25 Cavalerie — a intervenit în forță la 6 iulie 1940. Trupele sale au alungat subunitățile sovietice care ocupaseră abuziv Mănăstirea Putna, restabilind de facto granița în acea zonă. Gestul său a salvat mănăstirea lui Ștefan cel Mare de la o soartă incertă, dar i-a adus, pe moment, o sancțiune disciplinară dură din partea Curții Marțiale la ordinele lui Carol al II-lea. Intrarea României în război, în 1941, l-a repus sub arme. Campaniile din Basarabia și Crimeea l-au consacrat ca un ofițer redutabil, specializat în operațiuni de contrainsurgență. În vara anului 1943, în Munții Iaila din Crimeea, Ioan Tobă a preluat comanda unei unități mixte româno-germane, creată pentru anihilarea partizanilor sovietici. Stilul său de comandă, caracterizat prin tactici neconvenționale, mobilitate rapidă și o prezență constantă în linia întâi, i-a cucerit pe soldați. Respectul acestora, dublat de autoritatea sa necontestată, i-a făcut pe camarazi să-i atribuie porecla de „Hatmanul” — un titlu ce evoca comandanții de oști din istoria veche a spațiului românesc. A fost o perioadă în care a fost decorat de ambele armate, dar și rănit grav, plătind prețul curajului său. A fost considerat de camarazi: eliberatorul Crimeii de bolșevici. Asta l-a costat mai târziu și astăzi. Să faci să nu ajungă mormântul lui Ștefan cel Mare sub Ucraina sovietică se ”plătește” în ”durata lungă” a istoriei.

După momentul de la 23 august 1944, refuzând să lupte alături de Armata Roșie, Tobă s-a alăturat unităților germane din structura ”Jagdkommando Skorzeny Südost” („Vânătorii negri”), continuând lupta antisovietică. Această decizie avea să devină, după război, capul principal de acuzare în fața autorităților sovietice care l-au capturat. Destinul „Hatmanului” a luat o turnură dramatică în 1947, când a fost arestat de sovietici. Condamnat inițial la moarte, pedeapsa i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică, fiind deportat în lagărele din Siberia. A supraviețuit opt ani regimului de exterminare prin frig și subnutriție, fiind eliberat în 1955, în contextul negocierilor dintre Adenauer și Hrușciov. Însă întoarcerea în țară nu a însemnat libertatea. Regimul comunist de la București l-a reîncarcerat imediat, transferându-l în penitenciarele românești, inclusiv în faimoasa închisoare de la Gherla. A rămas deținut politic până la grațierea generală din august 1964. Ultimii 15 ani din viață, Ioan Tobă i-a petrecut la Brașov, sub supravegherea constantă a Securității, care îl considera un „element dușmănos”. În această perioadă, a reușit performanța de a-și scrie memoriile, documentând ororile din Gulag și faptele sale de arme. În 1974, în urma unei percheziții a Securității, o parte din documentele sale au fost confiscate, însă manuscrisul jurnalului a fost salvat de familie. Sfârșitul său a fost la fel de neașteptat ca viața pe care a dus-o: a murit în 1979, la vârsta de 76 de ani, în timp ce stătea la coadă la un ghișeu CEC din Brașov. A plecat dintre noi fără onoruri militare, într-o tăcere impusă de regimul care l-a temut până la final.

În ziua de 7 martie 1967, Ion Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”): “În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Nicolae Ceaușescu a refuzat să-i răspundă de teama sovieticilor.

Astăzi, memoria lui Ioan Tobă „Hatmanul” nu este reabilitată. Jurnalul său, recuperat din arhive și publicat, constituie o mărturie prețioasă a unui secol zbuciumat, iar gestul său de la Putna rămâne, în conștiința istoricilor și a credincioșilor, actul unui ofițer care a pus dragostea de țară mai presus de propria viață și carieră. Cartea ”Jurnal de război și de pace. Memorialul din Siberia” (Editura Favorit, București, 2014) este considerată lucrarea sa fundamentală, care cuprinde însemnările din timpul războiului și detaliile cutremurătoare despre anii de detenție în lagărele sovietice. Istoricul și scriitorul Dan Gîju este principalul cercetător care a scos la lumină biografia și activitatea lui Ioan Tobă, publicând mai multe lucrări care includ informații detaliate despre acesta, cum ar fi ”Vânătorii negri. Ultimul comando românesc al lui Hitler” (Editura Favorit, București, 2014). Lucrarea explorează activitatea unității speciale din care a făcut parte Tobă după 23 august 1944, precum și ”Zodia capului de mort” (Editura Phobos, București, 2005), o altă lucrare a lui Dan Gîju care abordează biografia ofițerului. Astăzi, eroul care a apărat Mănăstirea Putna cu mormântul lui Ștefan cel Mare, împiedicând ca aceasta să ajungă în URSS și în RSS Ucraineană, nu are o statuie și nici o stradă care să-i poarte numele în Suceava, București. Putna sau Iași. Cel care a apărat pământul strămoșesc de cotropitori a suferit persecuții inimaginabile, iar astăzi este dat uitării și ignorat de o clasă politică ce și-a pierdut reperul național.

Ionuț Țene