De la elitele exterminate în închisorile comuniste la glorificarea revoluționarilor marxiști în cafenelele din Cluj-Napoca. O contradicție morală și legislativă care persistă la aproape patru decenii de la Revoluție.
Există o contradicție morală și legislativă profundă în România contemporană. Într-o țară în care propaganda fascistă și nazistă este sancționată prin lege, promovarea comunismului, ideologie responsabilă pentru unele dintre cele mai mari crime în masă din istoria omenirii, nu este supusă unui regim juridic echivalent. Simbolurile sale pot fi afișate, conducătorii săi pot fi transformați în personaje romantice, iar numele unor revoluționari implicați în represiuni și execuții pot deveni mărci comerciale.
Această contradicție este cu atât mai revoltătoare în România, unde comunismul nu reprezintă un episod îndepărtat din istoria altor popoare, ci experiența directă a unei națiuni care și-a văzut elitele distruse, proprietățile confiscate, tradițiile atacate, instituțiile subordonate partidului și generații întregi condamnate la frică, sărăcie și umilință.
România a fost una dintre victimele comunismului, nu unul dintre spectatorii lui. Și totuși, la aproape patru decenii de la Revoluția din decembrie 1989, societatea românească continuă să manifeste o toleranță greu de justificat față de simbolurile și personalitățile acestei ideologii.
O sută de milioane de victime și o tragedie tratată selectiv
Comunismul nu poate fi evaluat exclusiv prin promisiunile sale despre egalitate, solidaritate sau dreptate socială. Trebuie judecat, înainte de toate, după rezultatele istorice ale regimurilor care l-au transformat în sistem de guvernare.
Cartea neagră a comunismului, publicată în 1997, a avansat un bilanț al victimelor apropiat de 100 de milioane de morți. Dincolo de această estimare, amploarea tragediei este incontestabilă: zeci de milioane de oameni au murit în urma represiunii, execuțiilor, deportărilor, muncii forțate, foametei și politicilor catastrofale aplicate de regimurile comuniste.
Uniunea Sovietică a cunoscut teroarea bolșevică, colectivizarea forțată, foametea, deportările și sistemul lagărelor de muncă. China maoistă a trecut prin catastrofa Marelui Salt Înainte și prin violențele Revoluției Culturale. Cambodgia khmerilor roșii a devenit scena unei exterminări de proporții cumplite. În Europa de Est, dictaturile comuniste au distrus pluralismul politic, au transformat poliția politică într-un instrument de guvernare și au persecutat sistematic opoziția.
Nici măcar nu putem vorbi despre o tragedie încheiată definitiv. În Coreea de Nord, dictatura continuă să folosească detenția politică, munca forțată, tortura și execuțiile ca instrumente de control social. Comunismul totalitar nu aparține numai manualelor de istorie. Există încă oameni care trăiesc și mor sub asemenea regimuri.
Cum se explică atunci faptul că simbolurile și personalitățile acestei istorii criminale continuă să fie prezentate, în anumite medii europene, drept expresii ale revoltei, idealismului și libertății?
De când devine acceptabilă o crimă politică pentru simplul motiv că a fost comisă sub un steag roșu și în numele unei utopii sociale?
România: distrugerea unei națiuni din interior
Pentru România, comunismul a reprezentat mai mult decât pierderea libertăților politice. A fost un atac sistematic asupra continuității naționale, asupra ordinii sociale și asupra instituțiilor care formaseră societatea românească înainte de război.
Elite politice, intelectuale, militare, religioase și economice au fost arestate, umilite și închise în penitenciare precum Sighet, Aiud, Gherla și Pitești. Oameni care contribuiseră la construirea României moderne au murit în detenție sau au supraviețuit după ani de tortură și privațiuni.
Țărănimea a fost supusă colectivizării forțate. Proprietatea privată a fost confiscată. Bisericile au fost supravegheate și persecutate, iar Biserica Română Unită cu Roma a fost desființată administrativ în 1948. Universitățile, școlile, presa și cultura au fost subordonate partidului. Istoria a fost rescrisă, iar meritul individual a devenit secundar față de originea socială și fidelitatea ideologică.
Comunismul a urmărit formarea unui om nou, desprins de vechile sale loialități familiale, religioase, culturale și comunitare și subordonat statului-partid.
Aceasta este una dintre cele mai grave pierderi suferite de România în epoca modernă: distrugerea unei părți importante a elitei sale și întreruperea brutală a continuității sociale. Nu am pierdut numai vieți omenești. Am pierdut profesori, cercetători, antreprenori, preoți, ofițeri, lideri politici, tradiții instituționale și generații de oameni care ar fi putut contribui la dezvoltarea țării.
Comuniștii nu au distrus numai prezentul acelor generații. Au distrus, într-o măsură imposibil de cuantificat, și viitorul țării.
În decembrie 2006, statul român a condamnat oficial dictatura comunistă ca regim ilegitim și criminal. A fost o recunoaștere istorică necesară. Dar o condamnare solemnă, rămasă fără o politică publică suficient de consecventă în domeniul memoriei și educației, riscă să devină un simplu exercițiu ceremonial.
De ce statul care a declarat comunismul criminal acceptă în continuare banalizarea publică a simbolurilor și personalităților sale represive?
Cluj-Napoca: stâlpii împușcați și cafeneaua dedicată lui Che Guevara
Poate că nicăieri această contradicție nu este mai vizibilă decât în centrul municipiului Cluj-Napoca.
În Piața Unirii se află monumentul „Stâlpii împușcați”, realizat de sculptorul Liviu Mocan în memoria victimelor Revoluției din decembrie 1989. Cei șapte stâlpi de bronz, marcați simbolic de gloanțe, amintesc trecătorilor că libertatea de care se bucură astăzi a fost cumpărată cu sângele unor oameni care au avut curajul să înfrunte dictatura comunistă.
La mică distanță, în aceeași piață, la numărul 10, funcționează un local numit „Che Guevara Social Pub”.
Che Guevara nu a fost doar un tânăr idealist, un aventurier romantic sau imaginea de pe tricourile unor adolescenți. A fost un revoluționar marxist implicat direct în instaurarea dictaturii cubaneze, care a ocupat o funcție de conducere la închisoarea La Cabaña, unde au avut loc execuții ale persoanelor condamnate de tribunalele revoluționare.
Responsabilitatea sa în sistemul represiv instaurat după victoria revoluției cubaneze este documentată istoric, chiar dacă numărul exact al execuțiilor aflate sub autoritatea sa rămâne disputat.
Cu toate acestea, imaginea sa a fost transformată într-un simbol comercial al libertății, rebeliunii și nonconformismului.
Tocmai aici se află grotescul situației: un participant la represiunea revoluționară este prezentat ca simbol al libertății, într-un oraș care are monumente ridicate în memoria celor uciși pentru că au cerut libertate în fața unui regim comunist.
Ce ar trebui să înțeleagă familiile victimelor din decembrie 1989? Că sângele vărsat în lupta împotriva comunismului merită comemorat, dar că simbolurile revoluționarilor comuniști pot fi comercializate fără nicio problemă, la câteva minute de mers de locul comemorării?
Clujul oferă și un alt exemplu: localul „The Soviet”, cu un decor inspirat din iconografia sovietică și din nostalgia comunistă. Chiar dacă proprietarii au prezentat această tematică drept o formă de ironie la adresa comunismului, efectul cultural al transformării simbolurilor totalitare în divertisment merită discutat.
Nu susțin că fiecare persoană care intră într-un asemenea local este comunistă sau că orice utilizare ironică a unui simbol istoric reprezintă propagandă. Problema este însă mai profundă: într-o societate insuficient educată despre crimele comunismului, ironia poate contribui la banalizarea unor simboluri pe care generațiile victimelor le asociază cu teroarea.
Nu putem pretinde că onorăm victimele unei dictaturi și, simultan, să tratăm cu indiferență romantizarea unor personaje implicate în instaurarea altor dictaturi comuniste.
Două ideologii totalitare, două tratamente legislative
România dispune de un cadru legislativ explicit împotriva organizațiilor, propagandei și simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. OUG nr. 31/2002, modificată inclusiv prin Legea nr. 241/2025, stabilește interdicții și sancțiuni pentru anumite forme de promovare a acestor ideologii și pentru cultul persoanelor vinovate de crime grave.
Nu există însă un regim juridic general echivalent aplicabil organizațiilor, simbolurilor și propagandei comuniste.
Aceasta este o asimetrie legislativă care merită contestată public.
În 2026 a fost depusă o inițiativă legislativă privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor comuniste și a promovării cultului unor persoane responsabile de încălcări grave ale drepturilor omului. Propunerea, înregistrată la Camera Deputaților sub numărul PL-x 262/2026, a fost respinsă de Senat și se afla, potrivit ultimei situații parlamentare consultate, în procedură la comisiile Camerei Deputaților.
Întrebarea fundamentală nu privește diminuarea gravității nazismului, ale cărui crime sunt incontestabile. Întrebarea este de ce statul român nu manifestă aceeași exigență față de glorificarea comunismului totalitar, deși acesta este regimul care a distrus libertatea și instituțiile propriei noastre țări.
De ce victimele nazismului trebuie protejate de glorificarea călăilor lor, iar victimele comunismului nu beneficiază de o protecție legislativă comparabilă?
Dreptul la cercetare istorică, dezbatere academică și exprimarea opiniilor politice trebuie apărat. Dar există o diferență fundamentală între studierea unei ideologii și glorificarea crimelor comise în numele ei. Aceeași distincție trebuie aplicată consecvent tuturor regimurilor totalitare.
Femeile și paradoxul nostalgiei comuniste
Există un paradox greu de explicat în romantizarea contemporană a marxismului și a regimurilor comuniste: printre admiratorii acestor ideologii se regăsesc și femei care prezintă comunismul drept un instrument istoric al emancipării și eliberării feminine, ignorând experiența cumplită a femeilor care au trăit sub dictaturile comuniste.
Comunismul nu a făcut excepții pentru femei atunci când acestea au fost considerate dușmani ai regimului. Au fost arestate, anchetate, torturate, deportate, trimise în lagăre și despărțite de copiii lor. Multe au fost persecutate nu numai pentru propriile convingeri, ci și pentru simplul fapt că erau soțiile, mamele, fiicele sau surorile unor oameni declarați dușmani ai poporului.
România a avut inclusiv închisori destinate femeilor, precum Mislea, Miercurea Ciuc, Mărgineni și Dumbrăveni. La Memorialul Sighet, Sala 52 păstrează numele a 4.200 de femei care au trecut prin temnițele comuniste, numărul real al victimelor fiind considerabil mai mare. Aceste femei nu reprezintă o categorie abstractă a istoriei. Au fost profesoare, studente, țărănci, intelectuale, mame și tinere cărora regimul le-a distrus viețile pentru că nu se supuneau partidului.
Iar represiunea nu s-a încheiat la porțile închisorilor. În România lui Ceaușescu, controlul statului asupra vieții reproductive a femeilor, inclusiv prin interzicerea și restricționarea drastică a avortului, a provocat suferințe și numeroase decese. Un regim care proclama egalitatea și emanciparea femeii a ajuns să îi controleze până și cele mai intime decizii privind propriul corp.
În aceste condiții, admirația pentru dictaturile comuniste exprimată de unele militante care revendică libertatea și drepturile femeilor este o contradicție greu de ignorat. Cum poate fi prezentată drept emancipatoare o ideologie în numele căreia femeile au fost închise, umilite, torturate și lipsite de dreptul elementar de a decide asupra propriilor vieți?
Imaginea absurdului este aproape grotescă: ar semăna cu un protest al găinilor care militează pentru dreptul rotiseriilor de a funcționa. Metafora este deliberat provocatoare, dar contradicția pe care o ilustrează este simplă: susținerea unui sistem care și-a demonstrat capacitatea de a-și distruge propriii susținători, fără deosebire de sex sau origine socială.
Aici se vede pericolul ignoranței istorice. Idealizarea unei doctrine politice, atunci când ignoră experiența reală a victimelor sale, poate transforma promisiunea libertății într-o justificare a autoritarismului.
Emanciparea autentică a femeilor nu poate fi despărțită de libertatea individuală, de independența față de stat și de protejarea drepturilor fundamentale. Nicio promisiune de egalitate nu justifică închisoarea politică, tortura, persecuția sau controlul total al vieții private.
Comunismul romanticizat și pericolul noilor forme de autoritarism
Poate cel mai îngrijorător aspect al acestei situații este felul în care comunismul revine în spațiul cultural sub forme aparent inofensive.
Portretele revoluționarilor, stelele roșii, secera și ciocanul, lozincile bolșevice și estetica sovietică sunt uneori transformate în produse de consum, imagini de divertisment sau simboluri ale rebeliunii tinerești.
Pentru generațiile care nu au cunoscut dictatura, comunismul poate deveni astfel o poveste despre egalitate și solidaritate, desprinsă aproape complet de realitatea închisorilor politice, a foametei, a exproprierilor și a aparatului represiv.
Această ignoranță istorică reprezintă un teren fertil pentru romantizarea totalitarismului.
Pericolul nu se limitează la nostalgia explicită pentru Stalin, Lenin sau Ceaușescu. El apare și atunci când vechile reflexe autoritare revin sub vocabular politic modern: disprețul față de proprietatea privată, ostilitatea față de pluralism, justificarea cenzurii în numele unui bine colectiv și convingerea că statul trebuie să controleze tot mai multe aspecte ale vieții individuale.
Nu orice politică socială, intervenție economică a statului sau mișcare progresistă este comunistă. Dar nici nu trebuie să ignorăm tendințele autoritare atunci când ele apar îmbrăcate în limbajul egalității, al justiției sociale sau al progresului.
Ceea ce numim uneori neocomunism trebuie analizat prin practicile concrete, nu doar prin etichete. Când libertatea individuală devine un inconvenient, proprietatea un privilegiu suspect, iar opoziția politică un adversar care trebuie redus la tăcere, ne confruntăm cu reflexe pe care istoria europeană le cunoaște prea bine.
Faptul că asemenea idei găsesc simpatie în anumite medii nu demonstrează, de unul singur, o creștere generală a comunismului în România. Demonstrează însă că memoria istorică nu poate fi considerată definitiv câștigată.
România are nevoie de o condamnare consecventă a comunismului
România are obligația morală de a trata glorificarea comunismului totalitar cu aceeași exigență cu care tratează glorificarea celorlalte regimuri criminale ale secolului XX.
Aceasta presupune legislație clară, aplicată proporțional, care să vizeze propaganda totalitară și apologia crimelor împotriva umanității, nu simpla exprimare a unei opinii economice sau politice. Presupune, de asemenea, educație istorică serioasă, prezentarea documentelor represiunii, vizitarea memorialelor, cunoașterea biografiilor victimelor și eliminarea confuziei dintre criminalii politici și eroii populari.
Mai ales, presupune încetarea dublului standard moral.
Nu poți condamna exterminarea și persecuția atunci când sunt justificate prin superioritate rasială, dar să relativizezi exterminarea și persecuția atunci când sunt justificate prin lupta de clasă.
Nu poți condamna lagărele unui regim și să transformi simbolurile altui regim concentraționar în decoruri amuzante.
Nu poți vorbi solemn despre martirii Revoluției, în timp ce societatea tratează cu indiferență romantizarea unor revoluționari care au contribuit la instituirea dictaturilor comuniste.
România a plătit prea scump pentru a-și permite o asemenea amnezie.
Închisorile de la Sighet, Aiud, Gherla și Pitești, deportările, colectivizarea, persecuția religioasă și oamenii împușcați în decembrie 1989 nu sunt simple episoade ale trecutului. Ele reprezintă avertismente despre ceea ce se întâmplă atunci când o ideologie pretinde dreptul de a sacrifica individul pentru o utopie colectivă.
La Cluj-Napoca, cei șapte stâlpi împușcați rămân în picioare pentru a ne aminti că libertatea nu a fost primită în dar.
Ar fi timpul ca România să înțeleagă că memoria victimelor comunismului merită aceeași demnitate, aceeași protecție și aceeași dreptate ca memoria tuturor celorlalte victime ale totalitarismului.
Nu putem condamna crimele comunismului și, în același timp, să-i transformăm autorii și simbolurile în obiecte de admirație.
O națiune care își uită călăii riscă să ajungă din nou să le admire chipurile.
Se cere imperativ interzicerea prin lege a comunismului, marxismului, neocomunismului și neomarxismului, sub toate formele lor de manifestare, promovare, organizare și propagandă, inclusiv a simbolurilor, organizațiilor și doctrinelor derivate din aceste ideologii, indiferent de denumirile sub care sunt prezentate societății.
Considerăm că o ideologie responsabilă, prin regimurile care au revendicat-o, pentru unele dintre cele mai mari crime din istoria umanității nu poate fi reabilitată moral prin simpla schimbare a numelui, a vocabularului sau a simbolurilor. Comunismul nu devine acceptabil atunci când este prezentat drept neocomunism, marxismul nu își pierde moștenirea istorică atunci când este reformulat ca neomarxism, iar o doctrină totalitară nu devine inofensivă numai pentru că își ascunde originile sub promisiunile progresului, egalității sau justiției sociale.
Din perspectiva noastră, interdicția trebuie să privească însăși continuitatea acestor doctrine, nu exclusiv simbolurile lor istorice. Altfel, orice legislație împotriva comunismului riscă să devină inutilă în momentul în care susținătorii săi adoptă o altă denumire, creează organizații noi și înlocuiesc vechile lozinci cu un vocabular adaptat epocii.
Rădăcina rămâne aceeași, indiferent câte nume primește arborele, iar fructul unei asemenea moșteniri ideologice îl considerăm otrăvit.
Comunismul totalitar a devastat societăți, a exterminat elite, a distrus instituții și a sacrificat generații întregi. Prin amploarea distrugerilor produse, consecințele sale istorice pot fi comparate, metaforic, cu ravagiile Ciumei Negre care a lovit Europa medievală. Există însă o diferență fundamentală: ciuma a fost o catastrofă biologică, în timp ce teroarea comunistă a fost organizată și executată deliberat de oameni, în numele unei ideologii politice.
România, una dintre națiunile profund mutilate de experimentul comunist, are o obligație morală față de victimele sale și față de generațiile viitoare. Nu este suficient să condamnăm oficial crimele trecutului, dacă permitem ca ideologiile asociate acestora să fie regenerate, reorganizate și promovate sub alte nume.
Școala de Gândire Transilvană solicită o interdicție legislativă cuprinzătoare, care să nu poată fi eludată prin schimbări de denumire, rebranding politic, înlocuirea simbolurilor sau reinterpretarea doctrinelor marxiste și comuniste. Aceasta este revendicarea noastră politică și legislativă.
Crimele împotriva umanității nu devin acceptabile prin schimbarea culorii drapelului sub care au fost săvârșite, iar responsabilitatea istorică nu dispare atunci când o ideologie își schimbă numele.
Comunismul nu trebuie să beneficieze de o nouă șansă de a distruge ceea ce generațiile precedente au construit și au apărat cu prețul libertății și al vieții.
Mitru Deac
Susțineți NapocaNews.ro
Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.
Puteți face o donație prin transfer bancar:
Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300
👉 Preferi să donezi rapid online?
Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal:

