IV Stalin: un poet neoromantic puțin cunoscut. A urât poeții

La fel ca toți copiii din Georgia, Ioseb Besarionis dze Jughashvili, viitorul dictator IV Stalin, a crescut în ambianța baladelor georgiene, influențat de poemul epic național „Cavalerul în piele de panteră”, opera poetului Shoto, curtean la regina georgiană Tamara, de care s-a îndrăgostit și pentru care a fost exilat. În copilărie, Ioseb cunoștea poemul pe de rost și îl citea cu pasiune, la fel ca și celelalte poezii culte sau populare ale vremii. Îi plăcea să citească în special poeziile localnicilor Rafael Eristavi și Akaki Tsereteli, precum și, după ce a învățat limba rusă, pe cele ale lui Nikolay Nekrasov. La Seminarul Ortodox din Tiflis, unde a fost înscris la începutul anului 1894, Stalin a citit Goethe și Shakespeare în traducere și le recita colegilor zeci de versuri de Walt Whitman, poetul american. Stalin a început, de asemenea, ca majoritatea adolescenților, să scrie poezie romantică în limba georgiană. În 1895, la vârsta de 17 ani, creația tânărului Stalin l-a impresionat pe poetul Ilia Savsavadze din Tbilisi, care i-a publicat cinci poezii în ziarul său, „Iveria” (Georgia străveche), sub pseudonimul Soselo. La 17 ani, „Soselo” și-a câștigat faima printre literații georgieni. Un alt poem i-a apărut în trimestrialul „Kvali” („Brazda”), revistă literară de stânga. Unele dintre aceste poezii ale lui Stalin încă sunt citite și astăzi de elevii din Georgia. Poeziile nu sunt cutremurătoare, dar exprimă o fire romantică, aplecată spre dragostea față de natură, percepută ca o expresie a gingășiei. Soselo folosea motivul lunii la care urlă lupii, prefigurând o trăsătură sălbatică și rebelă a viitorului dictator. Deci, înainte de a deveni arhitectul terorii sovietice, Iosif Vissarionovici Stalin a fost un poet talentat, ale cărui versuri au marcat literatura georgiană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Sub pseudonimul Soselo, tânărul seminarist Jughashvili compunea cu patos poezii neo-romantice, de o mare puritate lingvistică. Una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, este „Dimineața” scrisă în 1895, care descrie trezirea naturii și a patriei sale într-o cheie aproape mistică: „Trandafirul se deschide/Violeta se trezește/Iar crinul din pădure/În rouă strălucește./Privighetoarea din tufiș/Cântă dulce în zori/Iar vântul de pe munte/Trezește blând flori./Și Georgia, țara mamă/Sub cerul cel senin/Își simte iarăși viața/Înflorind fără suspin.” Astfel, aceste rânduri i-au adus recunoașterea marilor intelectuali din Tiflis, poemul fiind inclus chiar și în manualele școlare de citire. Devenise un poet clasic gruzin.

În jurul anului 1900, destinul tânărului s-a schimbat definitiv. Odată cu ispita marxistă. Jughashvili a părăsit seminarul teologic pentru a se dedica mișcării social-democrate ilegale. Această conversie totală la marxism a declanșat o ruptură psihologică și estetică majoră: numele de cod brutale au luat locul sensibilității lirice, culminând cu identitatea de Stalin („Omul de Oțel”). Odată ce a preluat puterea absolută, dictatorul a manifestat un paradox izbitor al cenzurii de sine. Obsedat de cultul propriei personalități, el a refuzat cu încăpățânare ca masele să îl vadă ca pe un fost „visător romantic”, preferând, în schimb, imaginea unui lider militar și ideologic infailibil. Stilistic Iosif Stalin a fost un poet cu versuri îmbrăcate în nuanțe metaforice panteiste, am putea spune totemice: „Bună ziua, soare! Bună ziua, cerul!” Odată ce Stalin a intrat în politica revoluționară și bolșevică, a încetat să scrie poezie. „Nu mai avea timp să scrie”, i-a spus unui prieten din lagărul siberian, în timp ce era închis de Ohrana țaristă. Dar, în 1907, el încă folosea pseudonimul Soselo pentru a obține informații de la un admirator de care avea nevoie pentru un jaf bancar. În timpul Marii Epurări din anii 1930, IV Stalin a editat o traducere în limba rusă a poemului „Cavalerul în piele de panteră”, eliberând din lagăr un intelectual georgian pentru a lucra la această lucrare, iar unele dintre strofe au fost traduse chiar de dictator. Stalin și-a publicat în mod anonim toată opera literară și nu a recunoscut niciodată public acest lucru. Atunci când Lavrenti Beria a dorit, în secret, ca Boris Pasternak și alți traducători să pregătească o ediție rusă a poeziilor lui Stalin pentru aniversarea a 70 de ani ai acestuia, în 1949, dictatorul s-a opus și a oprit proiectul șefului NKVD. Această izolare de propriul trecut a fost demonstrată brutal în 1949. Lavrenti Beria, dorea să îi facă un cadou grandios: o ediție de lux a poemelor lui Soselo, tradusă de mari poeți ruși, printre care și Arseni Tarkovski, tata viitorului regizor creștin. Dar, aflând de proiect, Stalin a dat un ordin scurt și tăios: „Opriți totul imediat!” Ediția a fost distrusă complet.

Unul dintre biografii lui Stalin, istoricul Simon Sebag Montefiore, notează că poemele publicate de Stalin în „Iveria” au fost apreciate de public, iar acestea au fost preluate pe scară largă în reviste și antologii până în anii 1970. Numeroși elevi georgieni le învățau pe de rost. Montefiore mai scrie că „Stalin nu a fost un Pușkin al Georgiei, dar imaginile romantice transmise de poezii au un ritm și o frumusețe proprie în limba georgiană”. Robert Service, un alt biograf al lui Stalin, descrie poemele ca fiind „destul de comune pentru secolul al XIX-lea și foarte convenționale”. Poeziile lui Stalin au fost traduse în limba engleză de Donald Rayfield. Robert Service, crede că poezia lui Stalin este de ajutor în înțelegerea laturii romantice a temperamentului său. Într-adevăr, ipostaza de creator de poezie intră în contradicție cu imaginea unui Stalin perceput doar ca un birocrat, un tiran cu apucături criminale. Totuși, deși și-a îngropat propria muză, Stalin a păstrat o fascinație morbidă față de literatură, fiind perfect conștient că dictaturile sunt efemere, în timp ce cuvintele marilor maeștri rămân.
Relația sa de maturitate cu poeții de geniu ai „Epocii de Argint” a fost marcată de un sadism psihologic calculat. Stalin nu doar că a cenzurat poezia vremii, ci s-a transformat în arbitrul suprem al vieții și al morții scriitorilor, demonstrând că un fost poet, odată ajuns la putere, știe cel mai bine cum să distrugă destinele altor creatori de frumos. În acest context freudian putem înțelege ura lui Stalin față de poeți ruși precum Osip Mandelstam, care l-a rănit în amorul propriu și în mândria sa de poet cu o epigramă, dar și prigoana deschisă față de Ana Ahmatova. E posibil ca Stalin, cel mai puternic om din Rusia și din lume, să-i fi invidiat pe poeții ruși pentru că erau mai talentați și mai buni decât el pe plan literar. Paradoxul este că Stalin cultiva scriitorii și artiștii la Moscova, dar, pe de altă parte, îi invidia cu o ură neînfrânată. Concurența și invidia literară sunt mai puternice și mai febrile decât cele politice, cel puțin pentru poetul IV Stalin, eșuat în politică.

Ionuț Țene